Revealed : US Air Force Is Planning to Build a Super A-10 Warthog

Super A-10 Warthog

George GMT 29 aprilie 2017 - 8:17Air Forces, Super avioane

US Air Forces a inceput sa surubareasca, sa faca masuratori, sa adune si sa scada sa vaza cum ar veni cam cum ar trebui sa arate noul avion pentru atac la sol, sa-i spunem Super A-10 Warthog.
Deocamdata se discuta si sa cauta avionica, aerondinamica si ce i-o mai trebui omului gospodar sa-si incropeasca un nou avion dedicat CAS, pentru ca se pare americanii si cu mine gandim la fel; este nevoie de un astfel de avion si cel mai bun avion din lume, pe bucatica lui de cer si pamant, A 10Warthog nu poate sa paraseasca scena fara un urmas la fel de demn ca si el.
Si aviz amatorilor, daca eu as fi castigat alegerile parlamentare, pe persoana fizica – la fel ca dragnea, cumparam A 10 Warthog si elicoptere de atac, printre alte chestii, basca cateva cargoboturi cu ovine, ca se vede treaba ivanii le-au prins frica…
GeorgeGMT

Apararea antiracheta de croaziera

George GMT 21 aprilie 2017 - 6:45Rachete, Rachete de croaziera

Prima racheta de croaziera  devenita operationala in 1944, a fost V-1, celebra Vergeltungswaffe-1,  „arma de razbunare” nr. 1  a lui Hitler.
Daca englezii reuseau sa contracareze  V -1 cu artilerie AA, baloane de baraj, avioane Spitfire, Hawker Tempest, Mosquito , Mustang, folosind chiar un Vickers Wellington dotat cu radar pentru ghidarea „Diver patrols„, sau agenti dubli pentru a dezinforma nemtii asupra zonelor de impact,  acum situatia s-a complicat datorita avansului tehnologic.
In prezent racheta de croaziera este una din armele redutabile in conflictele moderne.
O astfel de racheta este o arma care zboara autonom, in principal pe o traiectorie orizontala, de la lansare pana la impact. Este folosita pentru a lovi cu precizie  tinte terestre sau navale, statice sau in miscare, atat cu focoase conventionale cat si nucleare. Raza de actiune este intre cateva zeci de km si 3000 km pentru  KH 55SM (incarcatura termonucleara de 200 kt TNT). Viteza rachetelor poate fi subsonica, supersonica sau hipersonica si pot fi lansate de la sol, din aer, de pe nave sau chiar submarine  aflate in imersie.
In general, rachetele de croaziera subsonice sunt propulsate de motoare turboreactoare, iar cele supersonice si hipersonice,  cu motoare racheta combinate cu statoreactor
Dintre rachetele cu tinte terestre, cele mai cunoscute sunt cele din familia Tomahawk, lansate de pe nave sau submarine ale USNavy. Incepand cu 1991, peste 2000 rachete au fost lansate in diverse atacuri aeriene.

Sistemele de ghidare ale rachetelor de croaziera sunt foarte precise, asigurand o acuratete  de doar cativa metri.  De obiciei sunt formate din: sistem de navigatie inertiala (INS), GPS, TERCOM (Terrain Contour Matching), in care sunt comparate datele altimetrului de bord cu cele dintr-o harta a terenului pre-incarcata in calculatorul de bord, sau folosind DSMAC (Digitized Scene Mapping Arrea Correlator). Pentru a realiza si utiliza astfel de harti, este nevoie de o tehnologie avansata, pe care nu o au decat cateva state.
Rachetele de croaziera sunt de mici dimensiuni in comparatie cu avioanele, aripa are o suprafata mica, la fel  si ampenajele. In general sunt folosite la inceputul unui conflict armat, fiind lansate pentru atacarea infrastructurii si a obiectivelor militare importante.
Apararea contra rachetelor de croaziera, in special a celor destinate tintelor terestre are mai multe componente:
In primul rand s-a incercat neproliferarea acestei arme, fiind semnate mai multe tratate si conventii.
Astfel, un numar de 35 state au aderat la Missile Technology Control Regime (MTCR) incepand cu 1987, instituind un control al exporturilor de rachete cu sarcina utila de peste 500 kg si raza mai mare de 300 km. Romania s-a angajat voluntar sa respecte tratatul, fara a fi membra. Prin Wassenwar Arrangement (1996), in care este si Romania semnatara, sunt controlate o lista tehnologii care pot fi folosite in fabricarea de rachete. Cu toate aceastea, tari ca Iranul, Coreea de Nord, Israel sau Pakistan au dezvoltat constructia de rachete.
Rachetele anti-nava propulsate de motoare aeroreactoare si care zboara la inaltime mica  sunt tot rachete  de croaziera si au o raza de actiune de la cativa zeci de km, pana la 5-700 km.
Cateva din rachetele de croaziera cu raza mare pentru atac la sol:
SUA – Tomahawk Block IV (1700 km), AGM 86 (1100 km), AGM 129   (3700 km)
Rusia –  KH 55SM (3000 km), 3M14 Kalibr (2500 km), RK 55 (3000 km)
China – DH 10 (1500 km)
Coreea de sud – Hyunmo 3 ( 1500 km)
Iran – Meshkat (2000 km), Soumar ( 2500 km)
Taiwan – Yun Feng  (1000 km)
Turcia SOM  ( 300 km)
Pakistan – Babur (750 km)
Cu exceptia Iranului si Chinei  care au cumparat si probabil copiat KH 55 si a  UK, care a cumparat Toamahawk, alte exporturi nu au fost derulate la aceasta clasa. Dupa destramarea URSS, Belarus si Ukraina au renuntat la ele.
Atacurile preventive sunt una din optiunile de contracarare a folosirii rachetelor de croaziera. Se executa impotriva lansatoarelor, depozitelor, bazelor militare, avioanelor sau navelor care le pot opera, inclusiv submarine. Astfel de atacuri nu pot garanta distrugerea totala, depinzand mult si de informatiile culese despre aceste obiective.
Exprimat in alti termeni, trebuie sa dobori arcasul nu sageata.
Una din marile temeri este posibilitatea ca rachete de croaziera sa fie lansate de pe nave comerciale, unde pot fi ascunse de teroristi in containere.
O alta metoda de aparare este cea pasiva, constand in construirea de adaposturi, bunkere, dispersare si pastrarea posibilelor tinte cat mai departe de coaste sau linia frontului.
Apararea activa este varianta ramasa in caz de atac cu rachete de croaziera. Actiunile specifice sunt detectia, urmarirea si distrugerea rachetelor.
Rachetele de croaziera sunt foarte greu de detectat datorita dimensiunilor mici, care le asigura o amprenta radar RCS redusa, evaluata la sub 0.5 m2 pentru Tomahawk. Cu o anvergura in jur de 3 m si ampenaje mici, zburand la altitudini sub 30 m, reprezinta o tinta greu detectabila pe radare.
In plus, cele pentru tintele terestre zboara urmarind relieful , semnalul pe radar fiind ascuns intre diverse semnale ecou din apropierea solului. Curbura pamantului ascunde practic rachetele ce zboara jos, fiind detectate la distante sub 40 km, valoare dependenta de inaltimea de zbor, inaltimea antenei si sensibilitatea radarului.
Se pare ca nici radarele tip SAR  montate pe satelitii militari nu au performantele necesare detectarii eficiente a rachetelor de croaziera. Cei geostationari sunt la o altitudine prea mare, iar cei de pe orbite joase sunt in permanenta miscare fata de zona supravegheata. Satelitii pot avea doar un rol secundar in detectie.
Metoda cea mai sigura este detectia aeriana, senzorii „vazand” tinta din alte unghiuri decat cei terestri, care o „vad” doar din fata. In plus, senzorii aerieni supravegheaza o suprafata mult mai mare.
O problema comuna pentru toate tipurile de senzori este filtrarea distorsiunilor cauzate de sol, in final solutia optima fiind radare care „privesc” in jos, combinate cu senzori in infrarosu.
Astfel de sisteme sunt montate pe avioane tip AWACS (Airborne Early Warning and control), cum ar fi Boeing E 3 Sentry, Northrop Grumman E 2 Hawkey , Beriev A 50, EL/W 2090 (India produs de Israel), KJ 2000 (China)…. Folosirea radarului doppler montat pe astfel de platforme, permite detectia rachetelor de croaziera ce zboara la joasa inaltime.
Problema utilizarii acestor avioane o constituie costurile ridicate de operare.
O alta varianta sunt platforme de mare altitudine gen dirijabile sau aerostate ancorate la sol cum este JLENS, folosit in zona Washington.
Nici radarele EWR cu raza dincolo de orizont nu sunt suficient de precise pentru a detecta rachetele de croaziera.
Noua racheta de croaziera americana, AGM 158 JSSM, este si mai greu observabila, avand caracteristici stealth.

Distrugerea rachetei dupa ce a fost detectata se poate face in mai multe moduri.

  Daca a fost observata de la mare altitudine, se folosesc avioane de vanatoare care o pot distruge folosind rachete aer-aer AAM, prin tactica numita look down/shoot down.

Majoritatea avioanelor de lupta generatia a 4a au la bord radare care le permit indeplinirea acestui tip de misiune.

Aceasta solutie este realizabila in cazul existentei permanent in zona a unui AWACS si a unor avioane de vanatoare in patrulare, un sistem de comunicare informatii eficient, bineinteles cu niste costuri pe masura, situatia fiind si mai critica in cazul unei salve de rachete sau a rachetelor supersonice.

Aceaasta tactica este folosita de gruparile navale cu portavioane.

  Un caz celebru de razboi asimetric cauzat de rachete de croaziera in anii ’80, a fost rapunsul exagerat al  sovieticilor la aparitia rachetei AGM 86B, lansata de pe avioanele B 52. Dintr-o supraevaluare a amenintarii, rusii au amplasat un mare numar de sisteme S 300 si au construit circa 500 de avioane MIG 31 pentru apararea teritoriului. Gurile rele spun ca acest efort financiar a contribuit si el  la colapsul URSS. MIG -ul 31, acopera cu radarul propriu arii extinse de supraveghere, poate accelera la viteze de aproape  M 3 si in acelasi timp este un bun interceptor, inclusiv contra rachetelor de croaziera. Dar costa!

Datorita problemelor de detectie prezentate mai sus, apararea unor zone extinse este cvasi-imposibila, iar varianta ramasa este cea de aparare individuala a unor obiective militare de maxima importanta.

In domeniul marinei militare, apararea multi strat impotriva rachetelor de croaziera anti-nava, este specifica fregatelor, distrugatoarelor si crucisatoarelor moderne.

Cel mai cunoscut sistem, este cel defensiv al navelor  echipate cu sistemul american tip AEGIS.

Daca o racheta de croaziera este detectata din aer poate fi atacata din timp de pe nave cu rachete SAM cu raza medie/lunga: SM 2 sau SM 6, la o distanta de 100 – 400 km.

 O nava care nu beneficiaza de un AWACS in zona, pentru detectia rachetelor de croaziera la distanta, trebuie sa se descurce cu ce are la bord. In primul rand este vorba de radare, de preferinta de tip AESA/PESA. Acestea au posibilitatea de a detecta o racheta anti nava ce zboara la inaltime mica deasupra apei (circa 5 m), la distante de circa 20 – 30 km, inaltimea antenei avand un factor determinant.

 Un sistem integrat de aparare este format din radare, rachete SAM si tun cu tragere rapida.  Sistemul trebuie sa aiba in afara de detectie si functiile de urmarire, iluminare pentru tinte multiple, in scopul directionarii rachetelor defensive si a controlului tragerii tunurilor rapide.

Sistemul de pe Arleigh Burke

Dupa detectie, se  lanseaza rachetele SAM cu raza scurta (20 km), gen Sea Sparrow (ESSM), sau cu raza foarte scurta (9 km) RIM 116 (RAM) si in final, la distanta mica, se foloseste CIWS (Close in Weapon System) – desi US Navy renunta la sistemele sale CIWS bazate pe tunuri in favoarea RIM 116 -tunul rotativ cu tevi multiple si tragere rapida Phalanx. Se estimeaza ca un sistem CIWS, care are raza in jur de 4 km, poate distruge o racheta de croaziera la circa 500 m de nava, ceea ce ar putea fi cam tarziu.

Pe langa de sitemul american, pe navele altor state exista diverse combinatii de radare, rachete cu raza medie, scurta, foarte scurta si CIWS (Kashtan , Goalkeeper, Meroka, Oerlikon Millenium, Sea Zenith, Type 730).

Daca detectia se face la circa 30 km, timpul de zbor ramas al rachetei pentru a atinge tinta este de aproximativ 120 secunde pentru rachetele  subsonice si 40 secunde pentru o racheta cu viteza de M 2.5. Sistemul defensiv are si el nevoie de cateva secunde pana sa lanseze primele rachete SAM.

Pentru fiecare tinta se lanseaza cel putin 2 rachete de interceptare, care trebuie sa loveasca direct tinta pentru a o distruge la impact.

Daca nu au fost distruse de primele rachete SAM cu raza scurta, se folosesc cele cu raza foarte scurta, cu raza 9 km, care au la dispozitie 35 secunde pentru rachetele subsonice, respectiv 12 secunde pentru cele supersonice (SeaRam). In final, ultimul nivel de aparare este CIWS, al carui tun are o raza de circa 4 000 m, deci timp disponibil  16 secunde, respectiv 4 secunde.

Daca atacul este in salva, exista un grad de saturatie la care sistemul nu mai poate face fata.

In concluzie, prevenirea este mult mai eficace decat apararea.

Rachetele de croaziera cu tinte pe uscat sunt si mai greu de detectat datorita influentei reliefului . Traiectoria de zbor poate evita zonele cu radare sau rachete SAM.

La fel ca si in cazul navelor, apararea se face numai pentru obiective individuale, nefiind posibila acoperirea unei suprafete mari. Pentru aparare americanii folosesc Patriot, sistem folosit si  impotriva rachetelor balistice.

Rusii, pe langa sistemele stratificate S 300, S 400, folosesc acum Pantsir, sistem cu rachete si tun cu tragere rapida tip CIWS.

Pantsir

   Indiferent de performantele radarelor, rachetele de croaziera ce zboara jos deasupra solului, nu pot fi detectate la distante mai mari 25-30 km.

Calculele sunt la fel ca cele facute pentru apararea unei nave, cu deosebirea ca distanta de detectie e mai mica. Intrucat Patriot si gama S 300 -400  folosesc rachete cu raza scurta, sansele de distrugerea a unei salve de rachete sunt destul de mici.

Rusii au adaugat si Pantsir, specializat pentru  raza scurta si foarte scurta, care are si misiunea de a apara toate sistemele  S 300-400.

Americanii nu au dezvoltat sisteme terestre similare, folosind in prezent pentru apararea Washingtonului, un sistem integrat norvegian NASAMS, care foloseste rachete tip aer aer AIM 120 AMRAAM, modificate pentru a fi lansate de la sol si un sistem de radare raspandite tip Sentinel.

                     Folosirea de catre rusi si americani a rachetelor  in Siria, a aratat performantele  in materie de rachete de croaziera ale ambelor parti.

Dupa ultimul atac cu Toamahawk al bazei aeriene de la Shayrat, au aparut multe discutii referitoare la eficienta sistemelor de aparare rusesti, mult laudatele  S 300 si S 400.

Rusii au deplasat un S 300 la baza navala din Tartus si un S 400 la Hmeimim, langa Latakia.

                    

Din amplasarea bazelor rusesti, se poate deduce ca rachetele Tomahawk nu puteau fi detectate de rusi, distanta Shayrat Tartus (100 km) fiind mult peste raza de detectie  de 25-30 km a sistemului S 300, iar S 400 este la o distanta si mai mare.

Apararea anti-rachete de croaziera este o misiune dificila, care poate fi realizata printr-o retea de senzori si un sistem integrat de control al focului, dezvoltat in prezent de americani.

Informatiile de la sistemele de senzori de pe toate tipurile de platforme  grupate in Global Information Grid, asigura datele necesare pentru o aparare eficienta, denumita aparare in retea.
Se ajunge astfel la un nou tip de lupta, in care informatia devine esentiala, cu F 35 in rol principal.
Este posibil ca aceste noi sisteme sa poata face mai eficace apararea anti-rachete de croaziera.

Grigore Leoveanu

Salutari de la RH+-.....este ca-i dus rau cu pluta ??

com Thank you. DévaRead more

22:23

EGON SCHIELE -painting with fire

Devartes Film265 plays

ANALIZĂ. România, ţintă a destabilizării în războiul informaţional cu Rusia

Principalul scop al Rusiei în zona Mării Negre este destabilizarea regiunii, iar în războiul informaţional România este o ţintă puternică pentru împiedicarea alianţelor în înţelegerilor regionale de securitate, arată o analiză a Foreign Policy Research Institute (FPRI). Relaţiile cu Republica Moldova şi Ucraina sunt doar două dintre fronturile în care se manifestă influenţa rusească, iar pentru ca ţara noastră să reziste acestor atacuri, dar şi prezenţei militarizate din ce în ce mai active în Marea Neagră, trebuie să vină cu tehnici de a contracara aceste manipulări, se arată în sursa citată. „Retorica Rusiei referitoare la scutul anti-rachetă de la Deveselu (care a transformat România într-o ţintă), la prezenţa militară americană întărită, precum şi la exerciţiile NATO pe uscat şi pe mare sunt exemplele perfecte ale tacticilor folosite pentru a creea un mediu în care „înţelegătoarea" Rusie devine o alegere politică plauzibilă pentru liderii români", susţine autoarea acestei analize.

Cele mai multe state din sud-estul Europei consideră că Marea Neagră este cel mai de încredere aliat, chiar mai solid decât ţările învecinate, iar această atitudine relevă eşecul mai multor iniţiative de cooperare din regiune. Recent, însă, nici măcar Marea Neagră nu mai reprezintă un vecin la fel de sigur, mai ales din cauza prezenţei militare din ce în ce mai accentuate a Rusiei în regiune. Militarizarea Mării Negre dinspre Rusia dezvăluie astfel două provocări majore pe care România le întâmpină. Prima ar fi cea referitoare la o Rusie extrem de insistentă, atât pe plan militar, cât şi informaţional, iar cea de-a doua, lipsa unui consens între statele care au ieşire la Marea Neagră. Cea din urmă este complicată şi tacticile utilizate de Rusia, dar şi de operaţiunile care urmăresc să submineze relaţiile de bună vecinătate, scrie Corina Rebegea într-o analiză pentru Foreign Policy Research Institute.

După anexarea ilegală a Crimeei, Federaţia Rusă a devenit vecinul direct al României, augmentând ameninţarea percepută de România la adresa securităţii sale. România aspiră la ceva mai mult decât stabilitate şi predictibilitate pentru frontierele sale, îşi doreşte, de asemenea, să devină un furnizor al acestor elemente în regiune şi un model de dezvoltare democratică în sud-estul Europei. Guvernul spune că urmăreşte „transformarea vecinătăţii într-o zonă de democraţie, siguranţă şi prosperitate", cu toate că nu este deocamdată clar în ce măsură este România capabilă să devină un actor regional la o asemenea scară.
În urmărirea acestui scop, România a militat întotdeauna pentru cooperare regională în zona mai largă a Mării Negre. Dar diversele formate de negociere, unele dintre inclusiv cu participarea Rusiei, precum Organizaţia de Cooperare Economică la Marea Neagră, nu au dat naştere unor iniţiative concrete şi nu au reuşit să aducă pe aceeaşi linie interesele statelor participante. Cel mai recent exemplu este iniţiativa de a consolida o prezenţă navală comună în Marea Neagră prin alăturarea flotelor Bulgariei şi Turciei, propunere care a întâmpinat obiecţii dinspre Sofia. Astfel, nereuşita unei astfel de iniţiative dă seama de relaţiile existente în teritoriu, creând astfel un mediu de neîncredere care face ţările cu ieşire la Marea Neagră să fie mai nesigure.

Situaţia actuală din Marea Neagră este consecinţa strategiei abile a Rusiei construită pe sistemul „dezbină şi cucereşte", care uzează de metode agresive şi de putere pentru intimida statele care au ieşire la mare, astfel că operaţiunile lansate de maşinăria rusească de propagandă amplifică insecuritatea. Scopul acestui program este slăbirea consensului referitor la alianţa euro-atlantică, fundaţia stabilităţii regionale, sporirea animozităţilor şi amplificarea breşelor între partenerii regionali. Folosind tactici şi reţele informaţionale, Rusia s-a stabilit ca o putere dornică să corupă, punând la îndoială puterea transformatoare a UE şi NATO, organizaţiile care au stimulat în ultimii ani modernizarea şi progresul în regiune. 

Din perspectivă românească, ameninţarea în zona informaţională s-a accentuat de la evenimentele Euromaidanului din Ucraina. Dacă România doreşte să-şi atingă scopul de a deveni un furnizor de securitate şi un promotor al democraţiei în regiune, atunci trebuie să fie atentă în ce măsură eforturile sale sunt slăbite de propaganda rusă şi de tehnicile de dezinformare folosite de Moscova, se mai arată în sursa citată. 

Doctrina militară rusească vede dezinformarea şi propaganda ca parte a aceluiaşi set de instrumente pentru a se poziţiona într-o zonă de putere. Europa de Est a devenit un orizont de testare pentru jocuri strategice şi competiţii pentru percepţia publică şi supremaţie regională. Transformarea informaţiilor în arme a devenit un instrument de politică externă foarte agresiv în raport cu ţări ca Ucraina şi Moldova, dar şi România a fost victimă a acestor tactici. Principalele scopuri ale Rusiei sunt slăbirea încrederii în instituţiile euro-atlantice, atât NATO, cât şi UE, şi revigorarea animozităţilor istorice între statele vecine pentru a face colaborarea din ce în ce mai dificilă. 

Printre instumentele folosite în mod curent se numără reinterpretarea istoriei, accentul pe slăbiciunea dată de frică şi răspândirea de ştiri false ori teorii ale conspiraţiei, unele dintre ele referindu-se la faptul că agenda statelor vestice include scopuri de a transforma ţările estice în colonii şi de a le folosi pentru a exploata resursele sau ca pioni în jocurile lor geopolitice. Alte tehnici ar mai include folosirea poveştilor negative dintr-o ţară pentru a influenţa percepţiile din alta, valorificarea enclavelor anti-establishment, încurajarea disidenţilor şi a orientărilor euro-sceptice, dar şi polarizarea societăţilor deja divizate pe teme precum criza refugiaţilor sau globalizare. Aceste operaţiuni se ramifică ulterior pe platformele online şi social media într-un ecosistem al dezinformării în care elementele se multiplică rapid, creând impresia de credibilitate şi legitimitate. 

Atunci când vine vorba chiar despre Marea Neagră, mesajele venite de la Kremlin urmăresc să redefinească provocările în materie de securitate. De exemplu, în media rusească de limbă engleză, NATO este prezentat ca o organizaţie cu orientare agresivă, în vreme ce despre Rusia se spune că îşi protejează interesele în zonă. În acelaşi temă, articolele despre capabilităţile militare detaşate în Crimeea urmăresc intimidarea vecinilor, în vreme ce poziţiile disidente faţă de NATO (precum declaraţiile recente ale oficialilor bulgari şi unguri) primesc abordări pozitive. Aceste tactici alimentează îndoielile referitoare la intenţiile alianţelor vestice care, potrivit mass-media proruse urmăresc declanşarea unui nou Război Rece, dar în acelaşi timp vor şi subminarea suveranităţii statelor estice. Pentru România, în mod special, aceste strategii construiesc strategia ca ţara să fie portretizată ca o marionetă a Vestului. 

Cum este România afectată de propaganda rusă şi ce efect are asupra securităţii din zona Mării Negre?

Securitatea regională este dată de funcţionarea principiului încrederii, la fel de important precum capabilităţile desfăşurate. O regiune fragmentată, cu vecini care nu au încredere unul în celălalt, este mai puţin probabil să determine proiecte puternice şi o rezistenţă reală la ameninţările externe. Spaţiul informaţional este un mediu bogat care susţine şi alimentează suspiciunile şi tensiunea. Din perspectiva politicii externe a României, influenţa Rusiei şi acapararea sferei informaţionale poate pune în pericol ţeluri şi relaţii extrem de importante. 

Politica internă a României: În privinţa României, scopul este acela de a alimenta neîncrederea în democraţia ţării şi de a pune la îndoială alegerile sale istorice de a se alătura UE şi NATO. Scopul mai larg al Federaţiei Ruse este acela de a slăbi solidaritatea transatlantică prin apelul la stimularea opiniei publice negative când vine vorba de cele două blocuri internaţionale. 

Moldova: Legătura istorică şi emoţională între România şi Moldova a fost întotdeauna o sursă de disensiune în schimburile diplomatice ale celor două state cu Rusia. În Republica Moldova istoria comună este folosită pentru a construi imaginea unei Românii expansioniste care şi-ar dori să ocupe vecinul său de la est. În mod similar, România este portretizată drept un eşec al integrării europene, pentru a-i împiedica pe moldoveni să urmeze acelaşi parcurs. În România, însă, tactica este una opusă. Impulsurile naţionaliste sunt manipulate în aşa fel încât empatia pe care românii ar putea-o avea faţă de vecinii moldoveni să fie suficient de puternică pentru ca statul român să caute reunificarea. O astfel de acţiune ar fi, însă, exact ceea ce au ruşii nevoie, întrucât aceştia ar avea ocazia perfectă să intervină pentru a proteja minoritatea rusă ce trăieşte în Republică. O astfel de mişcare ar conduce, probabil, la un nou potenţial conflict rece sau poate chiar ar deschide o confrunare militară în estul Ucrainei. 

Ucraina: Când vine vorba de Ucraina, cu care România are o graniţă comună de 650 de kilometri, relaţiile sunt unele reci, în mod tradiţional. Acestea au fost amplificate de o dispută teritorială în Marea Neagră pe marginea Insulei Şerpilor, dar şi de lipsa unui consens în ceea ce priveşte utilizarea comercială a Deltei Dunării, la care se adaugă şi o tensiune latentă referitoare la minoritatea vorbitoare de limbă română din Ucraina. Oricum ar fi, relaţiile bilaterale au devenit ceva mai constructive după Euromaidan. Anexarea Crimeei a fost momentul în care România a resimţit nu doar o ameninţare directă la adresa securităţii sale, ci şi o oportunitate de a se poziţiona drept un partener cre poate să-şi exporte expertiza în ceea ce priveşte construcţia democratică şi litera legii. 

În orice caz, în spaţiul informaţional, Ucraina este un contraexemplu în raport cu România. Aşa cum s-a întâmplat în ultimii doi ani, în timpul protestelor de stradă din Republica Moldova, în timpul recentelor demonstraţii de stradă, Euromaidanul a fost folosit într-o comparaţie negativă. Contextualizat drept o ameninţare destabilizatoare, Euromaidanul şi evenimentele care i-au urmat ar fi trebuit să inspire teamă moldovenilor şi românilor, iar în cele mai recente demonstraţii de stradă Kremlinul a mers până într-acolo încât a făcut în mod oficial apel la calm şi stabilitate în România. Aceste afirmaţii au întărit şi au readus în atenţie mesajelor propagandei referitoare la riscurile unei revoluţii. 

Rusia: În vreme ce manipularea spaţiului informaţional poate face cooperarea cu statele vecine mult mai sensibile, cel mai complicat aspect rămâne relaţia României cu Moscova. Legăturile diplomatice au fost încordate şi neproductive încă de la căderea comunismului şi s-au focalizat pe aspecte sensibile pentru România, precum tezaurul depozitat în Rusia în timpul Primului Război Mondial, care nu a fost niciodată înapoiat. Principalul obiectiv al Rusiei în România este nu a fost, însă, influenţarea opiniei publice până într-atât încât să construiască o atitudine pozitivă. Sentimentul anti-rusesc este puternic printre români, iar încercarea de a determina o schimbare de viziune ar însemna o utilizare ineficientă a resurselor. Cel mult, eforturile ar putea fi canalizate în direcţia prezentării Moscovei drept o adevărată putere conservatoare şi apărătoare a tradiţiilor creştine. Oricum ar fi, investiţiile în amplificarea sentimentelor împotriva Vestului şi a fricii că adâncirea legăturilor cu NATO şi UE ar pune ţara într-o situaţie în care ar putea fi periclitată din punctul de vedere al securităţii este un scop mult mai realist pentru Rusia. 

În fapt, recent, retorica Rusiei referitoare la scutul anti-rachetă de la Deveselu (care a transformat România într-o ţintă), la prezenţa militară americană întărită, precum şi la exerciţiile NATO pe uscat şi pe mare sunt exemplele perfecte ale tacticilor folosite pentru a creea un mediu în care „înţelegătoarea" Rusie devine o alegere politică plauzibilă pentru liderii români. 

Principala întrebare atât pentru România, cât şi pentru statele membre NATO şi cele învecinate se referă la modul în care ar putea fi obţinută o strategie funcţională de securitate în Marea Neagră. Componenta militară este doar o parte a răspunsului, însă. Măsura în care strategiile informaţionale pot slăbi solidaritatea regională este greu de cuantificat, dar reprezintă o vulnerabilitate majoră. Guvernele din zonă, mai ales cel român, trebuie să îmbine o strategie solidă de apărare cu tacticile care vizează ciclul informaţional. Cu toate acestea, organizaţii regionale au fost folosite de Rusia ca vehicule pentru a domina şi a diviza în alte state cu ieşire la Marea Neagră. Cooperarea regională nu trebuie văzută ca un înlocuitor pentru NATO şi UE, ci mai degrabă ca o formă de angajament şi solidaritate care i-ar face pe actori mai puternici. 

Necesară este o viziune comună în definirea provocărilor ridicate de tehnicile de dezinformare. Şi mai greu, însă, apare adoptarea unor măsuri comune ca replică la propaganda Rusiei, tehnici care să reafirme beneficiile NATO şi UE, dar şi ale relaţiilor de bună vecinătate. Uniunea Europeană şi NATO pot pune umărul la acest efort, dar soluţiile vor trebui găsite, până la urmă, la nivel regional şi naţional. 

Jurnal de front: 10 ani în Afganistan - partea a doua (@TVR1)

US Army - M1A2 SEP V2 Main Battle Tank Installation Of Reactive Armour P...

Instalarea de blindaj reactiv pe tancul M1A2 SEP V2

Marius Zgureanu 10 martie 2017 - 7:13Tancuri!

Tocmai a aparut stirea despre instalarea unor noi „caramizi” de blindaj reactiv pentru M1A2 SEP, de tip ARAT, de catre echipajele si mecanicii de la 1st Battalion, 66th Armor Regiment, la baza din 7th Army Training Command’s Grafenwoehr Training Area, Germania.
Blindajul reactiv [XM-19 Abrams Reactive Armor Tile (ARAT)] va fi montat pe partile laterale (fuste)  si pe turela. Acest tip de blindaj reactiv a intrat in dotarea armatei SUA incepand cu anul 2006 si are o durata de viata de 20 de ani, fara nici un fel de mentenanta.

Cum arata pachetul instalat…

XM-19 Abrams Reactive Armor Tile (ARAT), se scoate din cutie si se monteaza pe tanc

Iata si un mic video din atelier…
Le asteptam detasate in Europa de Est, cu pachetul complet de protectie!
De prisos sa mai mentionam ca noi nu avem asa ceva in dotare…

Raytheon Ballistic Missile Defense Systems & Transportable Radar Surveil...

Lockheed Martin – THAAD Extended Range Hypersonic Ballistic Missile Defence System

Marius Zgureanu 7 martie 2017 - 6:51Armament strategic, Arme americane, Armele viitorului, Educatie Militara, Forte terestre, Rachete, Rachete aer-sol, Rachete balistice, Radare si razboi electronic, Sisteme anti-aeriene

Nimic de adaugat, nu din partea noastra cel putin… deocamdata laudandu-ne cu Aegis Ashore la noi in ograda.
Ce putem totusi preciza, este ca THAAD, conceput a distruge rachete balistice in partea terminala a traiectoriei, a intrat in uz si productie in 2008, cu 4 ani mai devreme decat data prevazuta initial.
Conceptul este cat se poate de simplu, fiind un sistem „hit-to-kill” (sau „kinetic-kill-technology”), fara incarcatura exploziva la bord, vectorul de 900kg (6,17m lungime si 34cm diametru) bazandu-se pe energia cinetica pentru a distruge ogive la distante de pana la 200km si altitudini de pana la 150km, racheta atingand viteze de Mach 8.2.
Ghidajul in partea finala a traiectoriei se face cu ajutorul unui senzor IR, iar in cea initiala cu ajutorul unui radar AESA in banda X denumit AN/TPY-2.

Componentele interceptorului THAAD

O baterie THAAD este compusa din 9 vehicule lansatoare a cate 8 rachete, 2 centre mobile de operatii tactice si radarul de control al tragerii.
Incepand cu martie 2016, Army Space and Missile Defense Command au inceput sa ia in considerare desfasurarea de sisteme THAAD in Europa, cu EUCOM ( United States European Command), dar si in Orientul Mijlociu, in timp ce pentru teritoriul SUA sunt prevazute cel putin 6 baterii.
Intre timp Lockheed-Martin lucreaza pe proprii bani la THAAD-ER, o versiune cu booster suplimentar pentru raza extinsa si viteza crescuta.
Marius Zgureanu

Razboiul stirilor false

George GMT 18 ianuarie 2017 - 6:55Razboiul Cibernetic, Rusia

Traim vremuri din ce in ce mai complicate.
O lista scurta ne spune cate ceva:
– marile agentii  FBI, CIA, NSA, se contrazic asupra influentei Rusiei in procesul electoral din SUA. Ca si concluzie; este jenanta numai existenta subiectului.
Cand cheltui mii de miliarde de dolari pentru armament sofisticat, avioane invizibile, arme ultramoderne si nu stii daca alegerea presedintelui tau a fost sau nu influentata de Moscova, putere subestimata din toate punctele de vedere, atunci problema e  grava !
La ce ai consumat atatia bani, daca in final nu stii cine si cum a castigat alegerile? Mi se pare foarte rentabila investitia rusilor. Bagi un ban (PUTIN), dar stii ca i-ai incurcat  de nu mai stiu de ei. Eficienta maxima!
Trump ce o sa faca, o sa confirme ceva legat de influenta rusilor?
Nu are sens. Vom vedea ce va face ca presedinte.
– In Europa de vest e mare panica. Urmeaza alegeri in Germania, Franta si Olanda. La toti le e frica de ce pot face rusii! Adica nu mai sunt siguri pe votul popular, adica nu mai au incredere in esenta democratiei: Votul!
Deci Rusia, cu o economie muribunda, sugrumata de sanctiuni, avand o armata cu un buget mic in comparatie cu NATO, reprezinta un pericol iminent datorita propagandei si razboiului cibernetic!?
– Deja s-a intamplat cu asa zisul sprijin pentru Trump sau Brexit si toata lumea gandeste ca acelasi sprijin eficient va fi pentru LePen in Franta sau ar putea interfera in procesul electoral din Germania sau Olanda!
E clar ca Rusia isi doreste un NATO fragmentat si un UE total divizat.
Se vorbeste mult si doar teoretic de razboiul hibrid, dar deja e cava  real si palpabil.
Rusii nu se joaca, actioneaza cinic si eficient.
In plina iarna si ger, am auzit si comentariile unuia numit Degeratu. Probabil astepta decorul ca sa spuna si el niste tampenii.
Pe langa povestea cunoscuta a spargerii conturilor de email ale lui Hillary Clinton si ale Partidului Democrat, folosite din plin in camapania electorala din SUA, probabil una din cele mai eficiente arme a reprezentat-o raspandirea stirilor false, Se pare ca rusii sunt cei mai buni specialisti si in asta.
Nu intamplator, sintgama aleasa de Oxford Dictionary ca fiind „expresia” anului 2016, este POST-TRUTH!!!!!
„After much discussion, debate, and research, the Oxford Dictionaries Word of the Year 2016 is post-truth – an adjective defined as ‘relating to or denoting circumstances in which objective facts are less influential in shaping public opinion than appeals to emotion and personal belief.
Fake news is the boldest sign of a post-truth society. When we can’t agree on basic facts — or even that there are such things as facts — how do we talk to each other.”
Adica sitrile false, insemana adevar in perceptia colectiva. Nimeni nu are rabdare sau curiozitatea sa verifice daca o afrmatie facuta in presa este sau nu adevarata. Daca ceva a fost afirmat, implicit este considerat adevarat. Opinia publica reactioneaza emotional, iar adevarul nu mai conteaza.
Poate nu intamplator, societatea lingvistilor germani a ales aceeasi sintagma (POSTFACTISCH) pentru primul loc in 2016:
The Society for the German Language in Wiesbaden (GfdS) revealed its Word of the Year on Friday. The term „postfaktisch” was unanimously selected by the jury, said Peter Schlobinski, chairman of the association.
Lasand la o parte discutiile academice, este clar ca folosirea stirilor false facuta de profesionisti (rusi), poate cauza efecte grave intr-o societate nepregatita pentru astfel de atacuri.
Iata un exemplu din Suedia, unde mass media a avut induse urmatoarele subiecte:
– daca veti adera la NATO, veti fi tinte ale armelor rusesti
– NATO va aduce arme nucleare pe teritoriul suedez
– soldati NATO pot viola femei suedeze si nu vor fi pedepsiti

Mai jos este un top al stirilor false din campania electorala presedintie SUA

Daca ne uitam pe wikipedia. la https://en.wikipedia.org/wiki/Post-truth_politics, vedem o istorie a folosirii acestei notiuni. Paradoxal, un roman este mentionat (de fapt Romania) ca fiind un vector al raspandirii acestor stiri false. De fapt este un tanar de 24 ani, Ovidiu Drobota, care a reusit sa castige 10 000 USD/lunar prin crearea unui site de raspandire stiri (false).
Cititi cum a reusit sa invinga marile agentii de presa  (Ha! Ha! sau lol ):

 http://stirileprotv.ro/stiri/international/un-roman-obtine-10-000-de-dolari-pe-luna-cu-ajutorul-stirilor-false-de-pe-facebook-cum-a-influentat-alegerea-lui-trump.html

Un baiat a facut bani, pe baza naivitatii americanilor. Punct!
Nu cred ca avea vreo legatura cu FSB-ul. Un adevarat intreprinzator.
Oricum, serviciile de informatii germane, franceze, olandeze, sunt in alerta maxima privind acest subiect.
Nu e de joaca daca te uiti cat de nauci sunt americanii.
Mai spune si celebrul hacker roman Guccifer, din puscarie saracul:

The hacker – real name Marcel Lazar Lehel – spoke to Fox News from his jail cell in his home country of Romania, where he is serving time for illegally breaking into the email accounts of high-profile targets.
‘Americans are crazy about the Russian thing and that Russians are invading the United States,’ he said of the Russian hacking claims. ‘It’s crazy … it’s this hysteria you know?’
Cum la noi au trecut alegerile , cred ca nu mai avem de ce sa avem astfel de temeri.
Probabil la noi s-a castigat fara a fi nevoie de mari eforturi ale rusilor.
In schimb noi avem un serial nou : dupa Dallas, cand romanii stateau la coada la lapte noaptea si o deplangeau in acest timp pe  saraca Sue Ellen, in acelasi spirit critic , acum asista la serialul GHITA TV !!  Oricum subiectul si comentariile , chiar si comentatorii seamana mult .
Sa il recitim si sa il intelegem pe romanul EUGEN IONESCO!
Grigore Leoveanu