„ARMA” SECRETĂ a României! Amănunte INCENDIARE!

comisarul.ro astăzi, 16:03    

Undeva, într-un oraș din România, un grup de români brilianți, modești și necunoscuți, pregătesc culegerea de informații militare pentru războaiele duse de Alianța Nord Atlantică, formată din 28 de țări. Q Magazine a stat de vorbă cu ei. Din avion, cu  câteva minute înainte de aterizarea pe aeroportul Oradea, am văzut răsfirate pe pajiști  mai multe turme de oi. La câțiva kilometri distanță, Centrul de Excelență HUMINT-NATO de la Oradea este furnizorul cel mai important, la nivelul Alianței, în domeniul intelligence-ului militar. România rămâne țara paradoxurilor și a extremelor. Tocmai de aceea este atât de fascinantă.
Știam despre performanțele ofițerilor de la Oradea de mulți ani. La nivelul comandamentelor NATO, expertiza lor este recunoscută și esențială. Mai mult decât atât, în urmă cu zece ani când s-a luat decizia înființării HCOE (Humint Center of Excellence), domeniul culegerii de informații din surse umane, chiar dacă exista la nivel conceptual și doctrinar, era puțin dezvoltat organizațional chiar în cadrul unor țări membre NATO.
11 insurgenți, inclusiv trei lideri, capturați de soldați români
19 capcane descoperite și dezamorsate
23 de morți și peste 100 de militari răniți în timpul misiunilor
România, care a excelat mereu în domeniul Intelligence-ului, a identificat potențialul și a arătat disponibilitatea organizării unui Centru de Excelență la nivelul NATO. Românii au înțeles că spectrul amenințărilor este dinamic și că în ciuda dezvoltării altor domenii ale culegerii de informații (SIGINT, IMINT etc), ne confruntăm cu noi provocări de securitate  al căror element fundamental este dimensiunea umană în care HUMINT devine cheia. Progresul tehnologic fără precedent a permis dezvoltarea unor sisteme de culegere de informații din ce în ce mai sofisticate. Cu toate acestea, misiunile actuale și potențiale ale Alianței dovedesc că a culege informații de la om rămâne o necesitate critică pentru comandanții NATO în orice tip de misiune.
Ideea înfiinţării unui centru de excelenţă poate să vină din două direcţii: fie NATO – ca urmare a identificării unor lipsuri în cadrul capabilităţilor de care dispune-, fie una dintre naţiunile aliate-ca urmare a unor iniţiative demarate la nivel tactic, operaţional, strategic sau chiar politic. În oricare dintre situaţii, suportul între cele două entităţi – NATO şi naţiunea (naţiunile) –  trebuie să fie mutual, iar iniţiativa trebuie să găsească adepți în rândul cât mai multora dintre țările membre.
În cazul HCOE, Grupul de Coordonare pentru Informaţii al Autorităţilor Militare NATO (NMAICG) a identificat mai multe deficienţe în construcţia unei capabilităţi funcţionale HUMINT în NATO. Era nevoie de  o abordare coerentă şi structurată din partea naţiunilor aliate și România și-a asumat rolul de-a furniza atât o doctrină unitară, cât și implementarea ei. Colonelul Eduard Simion, care conduce HCOE de la început, ne-a explicat cum s-a născut acest proiect: „Informaţiile militare reprezintă unul dintre domeniile ţintă ale transformării în NATO, alături de dezvoltarea conceptuală şi experimentarea, instruirea privind doctrina şi procedurile standard NATO, precum şi opţiunile de asigurare a cercetării şi integrării unor concepte viitoare.
Centrele de Excelenţă NATO, în ansamblul lor, vin în întâmpinarea necesităţilor transformării (dispunând, în acest sens, de mijloacele şi expertiza necesară), fiind încurajată înfiinţarea lor în domenii de nişă, care necesită energii suplimentare în definirea și dezvoltarea în cadrul NATO a unor noi dimensiuni. Un astfel de domeniu, a cărui dezvoltare a fost considerată necesară din perspectiva conflictelor asimetrice, caracteristice începutului de secol, este şi culegerea de informaţii din surse umane și Romania a constatat că aici putea  adăuga plus valoare.”
Experiența militarilor români, la toate nivelurile, în misiuni NATO din Kosovo și Irak a fost esențială. Ei au înțeles nu doar vectorii transformării- procesul de planificare, lecţiile învăţate şi bunele practici desprinse din acţiuni concrete (operaţii, exerciţii, experienţa acumulată în cadrul proceselor funcţionale), ci și pilonii transformării-analiză şi lecţii învăţate, doctrină şi standardizare, dezvoltare conceptuală şi experimentare, educaţie şi instruire.
În anul 2007, la nivelul Direcției Generale de Informații a Apărării s-a luat decizia ca România să propună Alianței înființarea unui Centru de Excelență. Propunerea a fost acceptată. Colonelul Simion spune că motivele pentru care României i s-a încredințat această organizație militară sunt „recunoașterea expertizei în culegerea de informații militare, experiența în teatrele de operații, infrastructura și nu în ultimul rând, voința politică”. „La început, în primul an, nu era nimic aici, era pur și simplu o groapă”, își amintește colonelul, în timp ce mergem pe aleile Centrului care astăzi are mai multe corpuri cu săli de curs, amfiteatre, terenuri de tenis sau baschet, hotel militar ultradotat și un poligon de antrenament. 
„Am început demersurile pentru acreditare si activare ca Organizație Militară Internațională; apoi, împreună cu echipa inițială, am lucrat la dezvoltarea organizației cu tot ce înseamnă asta: infrastructură, resursa umană, fundamentarea legală a funcționării-duală, națională și NATO-; am conturat viziunea și strategia de dezvoltare, am construit  programul de lucru; am dezvoltat baza relațională și conectarea la fluxurile instituționale ale transformării în NATO. La început, efortul nostru financiar a fost de cca 5 milioane de euro. Ulterior, investiția a crescut, însă ni s-au alăturat și alte țări care participă precum Grecia, Ungaria, Polonia, Slovacia, Slovenia, Cehia, Turcia și SUA. Acum, după aproape 8 ani suntem deja consolidați în cadrul rețelei centrelor de excelență ale Alianței.

Colonelul Eduard Simion conduce HCOE din 2007. Este licențiat în Limbi Străine, are un titlu de doctor în Geografie și a deținut mai multe funcții de comandă în Intelligence-ul militar. Este autor sau coautor a 15 lucrări de specialitate în domeniul informațiilor și al operațiunilor militare. Adjunctul său de la HCOE este colonelul US Air Force, Greg Sawyer, deşi nu e o premieră, a fost un fapt inedit, dupa aderarea Statelor Unite la centru,  ca un colonel român să comande un colonel american. „Am avut de învățat unul de la celălalt, iar relația de subordonare a fost impecabilă”, spune Simion. 
Îl întreb cum a recrutat profesorii care activează astăzi în Centru, dar ține să mă corecteze, în dorința de a ne îndepărta cât mai mult posibil de orice asociere, asimilare, asemănare cu spionajul de care se delimitează în mod vehement, întrucât Centrul de Excelență nu aparține unui serviciu de informații, ci NATO, și baza sa de organizare precum și principiile activității sunt cât se poate de transparente.  „Aş schimba nuanţa termenului a recruta şi aş spune că am încadrat funcţiile naţionale şi internaţionale în conformitate cu standardele în vigoare atât la nivel național, cât şi la nivelul naţiunilor participante. Desigur a fost  determinantă resursa națională, adică oameni performanţi şi cu experiență, cu  participări în operații externe, care să vorbească foarte bine limba engleză; din resursa internațională am luat ce a fost  mai bun de la națiunile participante; instructori,  colaboratori invitați în baza expertizei.” ne precizează coordonatorul HCOE.
„Rolul HUMINT-ului este de a asigura culegerea de informaţii din surse umane în folosul misiunii şi a procesului decizional al comandanţilor de la diferite nivele în teatrele de operaţii. Nu facem spionaj! Centrul este  Organizaţie Militară Internaţională, dar nu este parte a structurii de comandă a NATO, ci face parte din  aşa numitele NATO Command Arrangements. Nu trebuie asimilată  activitatea de culegere a datelor şi informaţiilor în operațiuni militare  de la surse umane cu spionajul. În cadrul operațiilor Alianței există cerinţa încadrării lor în limitele impuse de legislaţia internaţională şi regulile specifice dreptului războiului”, mai spune Simon. Pe măsură ce NATO face tranziția de la  postura de răspuns în razboiul de tip contrainsurgență la cea de război convențional, Alianța își redefinește măsurile de adaptare și reasigurare pe termen mediu și lung, pentru a rămâne o organizație politico-militară importantă și relevantă în viitor.
Rolul Centrului este esențial pentru că, fără informațiile obținute din surse umane, cursul unor acțiuni militare ar putea fi altul decât cel dorit. Însă obținerea, analiza și diseminarea lor este o tehnică specială și necesită ani de exercițiu. Sursele care furnizează informații relevante pot fi atât neutre, cât și apropiate sau ostile cauzei. Ofițeri militari, diplomați, reporteri, curieri, atașați militari, organizații neguvernamentale, prizonieri de război, refugiați, trupe de patrulare, turiști etc., oricare dintre ei poate fi o sursă de informații vitală în configurarea unei operații militare.
MISIUNI HCOE
HCOE a fost solicitat să preia responsabilitatea dezvoltării a două documente majore privind operațiile în domeniu: Doctrina HUMINT (AJP 2.3) și Standardul privind Tacticile, Tehnicile și Procedurile HUMINT (AintP-05). HCOE coordonează în egală măsură și dezvoltarea Politicii NATO HUMINT pentru Comitetul Militar NATO (MC).
Când Alianța decide să participe sau nu într-un conflict armat, ea trebuie să țină seama între altele de informaţiile  militare  la nivel strategic, operaţional şi tactic. Capabilităţile, vulnerabilităţile şi cursuri de acţiune probabile ale altor naţiuni sunt informații de bază care determină planificarea şi conducerea  unei campanii într-un teatru de operaţii.
Centrul de Excelență de la Oradea pregătește practic ofițeri din toate cele 28 de țări membre,  la nivel tactic sau de management operațional,  pentru culegerea de informații în perspectiva viitoarelor misiuni ale Alianței.
„Durata cursurilor pe care le facem la Oradea  variază în funcție de obiective și de cerințele operaționale ale structurilor  de comandă; cursurile sunt orientate spre însușirea la nivel mediu și avansat a cunoștințelor teoretice și practice necesare desfășurării activității militare, având ca referință standardele NATO în domeniu. Rolul nostru este să standardizăm HUMINT-ul la nivelul NATO”, precizează Simon.
„Ne-au ajutat enorm misiunile la care ofițerii români au participat în mod direct de-a lungul timpului, precum KFOR în Kosovo, ISAF și  Resolute Support în Afganistan. În urma culegerii de lecţii învăţate, Centrul a pregătit materiale de analiză care au fost deosebit de apreciate la nivelul comandamentelor strategice aliate şi diseminate naţiunilor membre”, spune interlocutorul meu.
Românii și colegii străini coordonați de colonelul Eduard Simion au definit aspectele umane ale mediului operațional, după cercetări în care au fost cooptați specialiști din mediul academic în istorie, antropologie, economie și în toate aspectele importante despre țara în care urma să se desfașoare o misiune NATO. „Am avut în vedere să furnizăm liderilor politici, militari și celor la nivel tactic ai Alianței, acele instrumente și concepte care îmbunătățesc imaginea populației locale față de ceea ce face NATO în țara lor. Nu se pot identifica aceste instrumente dacă nu înțelegem cultura locală și factorii motivaționali care stau la baza atitudinii și comportamentului comunităților locale față de trupele NATO și de comandanții acestora. Este esențial să diferențiem un context politico-6l în Irak, de unul în România, de pildă”, spune Simion.
Un alt proiect important care a fost  încredințat Centrului din România a fost dezvoltarea setului de aparatură și sisteme ale operatorului NATO HUMINT. „Tot din lecțiile învățate și din cercetare,  am identificat  și am  recomandat dotările  necesare operatorilor HUMINT din teatrele de operații, care să asigure interoperabilitatea și să contribuie la îndeplinirea cu succes a misiunilor”, adaugă interlocutorul meu.
Sursele de culegere a datelor şi informaţiilor HUMINT 
GEOINT (Geospatial Intelligence – date şi informaţii geospaţiale înregistrate prin intermediul sateliţilor, fotogrametriei aeriene, hărţilor şi datelor despre teren)
MASINT (Measurement and Signature Intelligence – date rezultate în urma analizei rezultatelor măsurătorilor şi a semnăturilor electronice)
OSINT (Open Source Intelligence – informaţii rezultate din analiza surselor deschise, publice)
SIGINT (Signals Intelligence – în baza datelor culese prin interceptarea semnalelor radio şi electronice)
TECHINT (Technical Intelligence – informaţii rezultate din analiza armamentului şi echipamentelor folosite de către forţele armate ale altor naţiuni)
FININT (Financial Intelligence – informaţii rezultate din analiza tranzacţiilor financiare, etc.)
CEL MAI PERFORMANT SISTEM DE SECURITATE DIN ȚARĂ
Profităm de faptul că vizita mea la Oradea este într-o zi în care nu se țin cursuri și vizităm toate sălile. Într-un corp separat, câteva camere sunt decorate astfel încât reconstruiesc atmosfera și elementele descriptive ale unui context precum cel kosovar, afgan sau irakian. Aici se desfășoară în cadrul cursurilor diferite activități privind culegerea de informații.
Și tot sub egida Centrului de Excelență de la Oradea, o dată pe an, are loc exercițiul NATO HUMINT Steadfast Indicator, aflat pe lista de priorități ale Comandamentului Aliat pentru Operații. Este o etapă importantă în pregătirea personalului care urmează să fie dislocat în teatrele de operații. Peste 300 de ofițeri din țările NATO se reunesc într-un exercițiu care simulează diferite scenarii de război, astfel încât Alianța să poată planifica și operaționaliza potențiale misiuni.
„Exercițiul Steadfast din 2015 a fost unul din cele mai importante din toată istoria Alianței. La nivel HUMINT am simulat operațiuni de culegere de informații pe timp de război și am verificat capacitatea de interoperabilitate, de management al crizelor, la nivelul forțelor de reacție rapidă ale NATO”, spune Simion, refuzând să detalieze concluziile.
Într-una dintre săli  ne întâmpină coordonatorul Departamentului Cooperare Internațională și doi dintre instructorii Centrului. Sub aspectul vestimentar banal, sub chipuri de o normalitate comună, se ascund strategi militari de excepție care au acumulat ani întregi de lecții, identificate sau învățate, în războaiele din Irak sau Afganistan, care s-au specializat la cel mai înalt nivel în domeniul Intelligence-ului militar și cărora, dacă ar nimeri lângă tine, în avion, le-ai împărtăși toată viața și toate secretele, convins fiind că sunt cei mai nevinovați interlocutori.
Îi invit la sinceritate, exercițiu complicat pentru un ofițer militar obișnuit să camufleze perfect orice realitate interioară. Unul dintre ei îmi mărturisește emoția de la începuturi: „Este adevărat că suntem specialiști, însă, la primele noastre cursuri, am avut de depășit bariera dintre a ști și a împărtăși altora ceea ce știi”. A preda lecții, a forma, a debrifa și a corecta ofițeri străini din culturi multiple, în diferite stadii de cunoaștere și pregătire, înseamnă capacitate și adaptabilitate. Când îi întreb dacă au existat scurgeri de informații îmi spun că HCOE este aliniat atât la standardele naționale, cât și la cele NATO în ceea ce privește securitatea. „Mai concret,  asigurarea confidenţialităţii se realizează prin pregătirea permanentă a personalului, reguli stricte,  dar şi un sistem de securitate integrat extrem de performant. Fără lipsă de modestie, aş spune probabil cel mai performant din ţara noastră”, completează colonelul Simion. Descriindu-mi profilul celor care activează în domeniul culegerii de informații militare, instructorii români îmi spun că „sunt în primul rând oameni, cu calități și defecte. Nu personalitatea, ci mai degrabă modul de manifestare, stăpânirea de sine, alături de inteligență, deschidere culturală, instruire, sunt cele care fac diferența.”
PARIURI PE EȘECUL ROMÂNIEI
Într-una din vizitele sale la București, un general din structura de comandă a Alianței îmi spunea cu ceva timp în urmă că, atunci când România a înaintat propunerea de a organiza Centrul de Excelență HUMINT la Oradea, mulți au pus pariu că nu va reuși. Mi-a declarat onest nu doar că este unul dintre cei care a pierdut pariul, dar că alături de toți cei care s-au îndoit a devenit ambasadorul Centrului pe care îl consideră unul dintre cele mai bune la nivelul NATO, dacă nu chiar cel mai bun.
Centrul de Excelență de la Oradea a fost recunoscut ca autoritate responsabilă pentru educație și instruire în domeniul HUMINT începând de anul trecut.  Comandamentul Aliat pentru Transformare al NATO i-a  încredințat misiunea  de a alinia cerințele operaționale cu soluții de educație și instruire pentru întreaga Alianță. Centrul este custodele tuturor doctrinelor NATO în domeniul HUMINT și asigură președinția celor mai importante grupuri de lucru NATO HUMINT. „Orice formă de pregătire a NATO în domeniul HUMINT trebuie să aibă acceptul HCOE, să fie validată de noi din punct de vedere al conținutului. Asta ne onorează, dar ne și responsabilizează. De aceea continuăm cercetarea, pregătirea și adaptarea continuă pentru fiecare curs pe care îl organizăm aici. Fiecare instructor lucrează la pregătirea unui curs minimum 6 luni și niciodată cursurile nu sunt identice pentru că ele țin seama de contextul nou în care se desfășoară.”
Colonelul Eduard Simion spune, privind în urmă, că tot efortul a meritat. Astăzi, este recunoscută nu doar autoritatea Centrului de Excelență de la Oradea în domeniul HUMINT, ci și eforturile și capacitatea ofițerilor români din această structură de a anticipa și a oferi soluții pentru prioritățile Alianței.
Determinarea României de a se angaja în acest demers complex de constituire a unui cadru multinațional a fost răsplătită – Centrul de Excelență de la Oradea fiind acum apreciat ca element nodal al Alianței în ceea ce privește expertiza HUMINT și a atins un nivel de integrare în cadrul comunității Aliate  neegalat de alte entități din afara structurii de comandă NATO.
Se vorbește prea puțin despre Centrul HUMINT de la Oradea, deși este un ambasador desăvârșit al țării noastre, al capacității și al oamenilor ei. HCOE arată de ce România este atât de fascinantă în extremele ei.
Floriana Jucan/Q Magazine

PORTAVIONUL SUBMARIN,

George GMT 10 aprilie 2016 

                                                                  AICHI M6A1 SEIRAN
Asa cum mentionam in prima parte a articolului, submarinele Clasa I-400 puteau transporta intern, intr-un hangar special creat, trei hidroavioane Aichi M6A1 Seiran (Muntele Incetosat???), aceste aeronave fiind special create pentru a putea fi transportate, lansate si recuperate de catre submarine. Dezvoltarea lor a inceput la scurt timp dupa demararea programului I-400, la cererea IJN lansata pe data de 15 mai 1942, de catre Aichi Kokuki KK (Aichi Kokuki Kabushiki-kaisha/Compania de Aeronave Aichi), companie ce pe-atunci lucra pentru Marina Imperiala. Inginerul-sef  Toshio Ozaki s-a confruntat cu o provocare ambitioasa, acestuia cerandu-i-se sa realizeze un hidroavion cu aripi pliabile ce putea fi transportat si lansat de pe submarine.
Acest hidroavion trebuia sa fie capabil a transporta doua bombe de 250 kg/o bomba de 800 kg/o torpila de 800-850 kg, avand autonomia minima de 1500 km la viteza de 555 km/h. Aichi fabrica deja la acea data, sub licenta Yokosuka, bombardierul in picaj monomotor D4Y1 Suisei/Judy, ce era performant si cu caracteristici aerodinamice bune. Ca urmare, Ozaki a inceput studiile de modificare a acestei aeronave pentru a putea fi ambarcata si utilizata pe submarinele Clasa I-400. Insa, dificultatile tehnice si costurile prea mari au determinat stoparea acestei initiative, luandu-se hotararea de a se proiecta o aeronava complet noua, mult superioara tuturor tipurilor de hidroavioane produse de industria japoneza, aceasta noua aeronava urmand sa dispuna de aparatura de radionavigatie, flapsuri, planuri, flotoare, etc, complet reproiectate. IJN cerea ca lansarea aeronavelor sa nu dureze mai mult de 30 de minute, aripile principale, stabilizatorul orizontal si parte din stabilizatorul vertical/deriva trebuind sa fie pliabile (ceea ce s-a si facut).

Primul prototip a fost finalizat in octombrie 1943 la fabrica din Nagoya incepand testele de zbor o luna mai tarziu, pe data de 8 noiembrie 1943, Ise Bay (la mansa aflandu-se pilotul de test, locotenent Tadashi Funada, acesta, cel mai probabil, botezand aeronava Seiran/Furtuna dintr-un cer senin. Locotenentul, se pare, considera ca aeronava ar putea asigura elementul surpriza aparand parca de nicaieri, referindu-se la faptul ca decola de pe un submarin considerat strict secret si cu performante deosebite in ceea ce priveste autonomia. Alte surse considera ca numele Seiran provine de la un print japonez din secolul 18, numit „Awazu nu Seiran” –putin probabil sa fie asa), fiind cunoscut drept M6A1, avand motor Atsuta 12/1200 CP (licenta dupa cel german Daimler-Benz DB-601, compania Aichi producandu-le la Nagoya. Japonezii au creat mai multe variante de motoare Atsuta. Inceputul l-au facut in 1938 cand au importat din Germania primele 11 motoare DB-601/DB-601A. Per total, Aichi a construit 873 de motoare din seria Atsuta, varful de productie fiind in luna mai 1944 -107 exemplare), insa urmatoarele trei exemplare de pre-productie au avut motoare Atsuta 32 (ulterior, si primul prototip a fost dotat cu acest motor).

                                                                             KO-A15
Motorul Atsuta 32 avea urmatoarele caracteristici: piston, supraalimentat, 12 V; racit cu lichid; putere dezvoltata in functie de varianta: 1400 CP/1044 kW la 2800 rpm, in zbor la nivelul marii|1250 CP/930 kW la 2600 rpm, varianta AE1A|1340 CP/1000 kW la 2600 rpm, varianta AE1P|1290 CP/960 kW la 2600 rpm si 5000 m altitudine, varianta AE1A; greutate uscat 715 kg; inaltime 1,06 m; lungime 2,15 m; latime 71,20 cm; injectie directa de combustibil. Prototipul nr.2 a intrat in teste in luna februarie 1944 si, datorita faptului ca Marina a fost multumita de rezultatele initiale a dispus inceperea productiei de serie.

                                                                   AICHI M6A1-K NANZAN
Primul prototip a fost finalizat in toamna lui 1943, comanda initiala a Marinei fiind de 44 de exemplare, redusa ulterior la 28 de exemplare (productia a incetat cu totul in iulie 1945), incluzand doua aeronave trainer, M6A1-K Nanzan. Reducerea comenzii initiale s-a facut datorita penuriei de materiale, a costurilor ridicate si, in mod special, datorita bombardarii fabricii Aichi (iata ce ne spune cu privire la dificultatile producerii aeronavei Seiran, locotenentul Atsushi Asamura, comandantul Escadrilei 1/Kokutai 1, escadrila destinata atacului asupra Canalului Panama: „Seiran au fost aeronave construite la comanda Marinei Imperiale, au fost de buna calitate si performante, un proiect reusit. Dar, ulterior, deoarece a intervenit lipsa de materiale si conditiile dificile de fabricatie, calitatea a avut de suferit. De fapt, multi dintre angajatii Aichi responsabili pentru construirea Seiran erau elevi de liceu, fara nici o experienta”). Per total s-au construit pana in februarie 1945, 29 de exemplare de Seiran in patru variante: M6A1 –prototip dotat cu motor Atsuta 30/31 de 1400 CP, flotoare detasabile, varianta realizata in 8 exemplare; M6A1 Seiran –destinat atacului/bombardamentului,varianta realizata in 18 exemplare (aceasta era clar o aeronava de atac spre deosebire de hidroavioanele japoneze aflate in uz, a caror destinatie era, cu deosebire, recunoasterea indepartata); M6A1-K Nanzan (Muntele din Sud)–varianta trainer, biloc, echipata cu tren de aterizare escamotabil, varianta realizata in doua exemplare. Aceasta aeronava n-avea aripile pliabile si nu era inarmata; M6A2 –prototip echipat cu motor Mitsubishi Kinsei MK-8P62/1560 CP/1163 kW, elice cu trei pale metalice si pas constant, un singur exemplar produs. Productia de serie a fost oprita in decembrie 1944, deoarece linia de asamblare a fost distrusa in urma unui raid american efectuat cu Boeing B-29. Cu toate acestea, cariera lor operationala a fost una scurta…

                                                                      Ko-M6-6 NANZAN
Pe data de 15 noiembrie 1944, pilotul naval, sublocotenent Katsuo Takahashi, a fost trimis la fabrica Aichi pentru a prelua o aeronava Seiran in vederea inceperii trecerii pe acest avion si inceperii antrenamentelor. Pe 24 noiembrie 1944, IJN accepta formal in serviciu noua aeronava, iar la 10 aprilie 1945, 10 aeronave Seiran au efectuat un zbor peste Fukuyama (oras in Prefectura Hiroshima), pentru ca echipajele sa se familiarizeze cu zborul peste zone dens populate, asta ca pregatire pentru cazul in care s-ar fi autorizat un bombardament asupra oraselor americane de pe Coasta de Vest. La finalul exercitiului, aeronava pilotata de sublocotenentul Ichiyoshi s-a prabusit in apa datorita unor defectiuni tehnice, pilotul pierzandu-si viata, observatorul  supravietuind. Aceasta a fost prima aeronava Seiran pierduta in scurta lor cariera operationala, niciuna n-a fost insa doborata in lupta (nici macar n-au vazut una). Cea dea doua aeronava Seiran a fost pierduta pe data de 13 iunie 1945, aceasta prabusindu-se pe coasta Nanao Bay, Prefectura Ishikawa, pilotul, Locotenent Masuo Egami si observatorul, Locotenent Hisayoshi Kimoto, si-au pierdut viata.

                                                       
                                                       SEIRAN -PLIEREA ARIPILOR
M6A1 Seiran avea urmatoarele caracteristici: cadru metalic, fuzelaj complet metalic –foi din tabla nituite, elice metalica cu trei pale, pas constant; echipaj 2, pilot si observator, dispusi in tandem. Observatorul era navigator, operator radio si mitralior; aripi pliate hidraulic; flotoare detasabile, depozitate separat in hangar, imediat in spatele aeronavelor ceea ce facilita echiparea acestora; lungime 11,64 m; anvergura 12,26 m; inaltime 4,58 m; anvergura aripilor 27 mp; greutate: gol 3301 kg/incarcat 4040 kg/maxima la decolare 4445 kg; un motor cu piston Aichi Atsuta 31, 1400 CP/1044 kW; viteza: maxima 474 km/h la 5200 m altitudine/de croaziera 296 km/h la 3000 m altitudine; autonomie 1190 km; plafon de serviciu 9900 m; aeronava urca la 3000 m altitudine in 5,48 minute; incarcarea pe aripa 149,60 kg/mp; armament: o mitraliera calibrul 13 mm, Type 2, montata in cabina la partea spate/doua bombe de 250 kg/o bomba de 800 kg/o torpila de 800-850 kg, Type 91.


                                                           K6-01 DIN 631 KOKUTAI
O singura escadrila a fost dotata cu acest hidroavion, Kokutai 631 „Jinryu Tokubetsu Kogekitai” (Unitatea de Atac Special Dragonul Divin), infiintata pe data de 15 decembrie 1944, avandu-l comandant pe Comandorul Kusaka –la acea data, doar zece exemplare de M6A1 Seiran erau disponibile (doua conform altor surse, putin probabil sa fie asa). Pe data de 30 decembrie 1944, submarinul I-400 era complet operational fiind atribuit Flotei a VI-a/6 Koku Kantai comandata de catre vice-amiralul Miwa Shigeyoshi, iar Kokutai 631 a fost atribuita Flotilei 1 Submarine/1 Koku Sentai cu baza la Kashima (sub comanda capitanului/comandorului Ariizumi Tatsunosuke/Tatsunoke, ofiter cu mare experienta, acesta orchestrand atacul cu submarine de buzunar la Pearl Harbour. Acesta era fostul comandant al submarinului I-8. Flotila 1 Submarine si Kokutai 631 au fost create in acelasi timp, ambele aflandu-se sub comanda lui Ariizumi), flotila mai avand in componenta si navele I-13, I-14 si I-401. Exista surse care sustin ca exercitiile combinate intre submarine si aeronave s-ar fi facut doar prin simulare, fara zboruri sau imersiune, datorita penuriei de combustibil.

                                                              AICHI M6A1 PE PUNTE
Ca urmare, I-401 a fost trimis in Manciuria (Dairen, pe-atunci. Astazi apartine Chinei si se numeste Dalian) pentru a aduce combustibil, navigand doar la suprafata pentru a castiga viteza si timp. Deoarece era strict secret, submarinul a fost disimulat intr-o corveta, insa n-ajunge departe fiindca loveste o mina plutitoare in apropiere de Ube, PrefecturaYamaguchi fiind nevoit sa se intoarca pentru reparatii. Ulterior, I-400 este trimis s-aduca combustibil, fiind tot „corveta”, de aceasta data misiunea reusind. A fost doar o picatura in oceanul lipsei acute de combustibil…

                                                       DISPUNEREA SEIRAN IN HANGAR
Tot atunci incep antrenamentele in vestul Marii Interioare in Golful Ida aflat in apropiere de Kure, la acestea luand parte submarinele I-400, I-401  (comandat de catre locotenent-colonel Nobukiyo Nambu. Despre Clasa I-400 acesta spunea: „Manevrabilitatea I-400 sub apa nu era diferita de alte submarine, desi avea raza de virare mai mare”. Insa, locotenentul Mineo Bando, navigator-sef si observator la bordul unui Seiran ambarcat pe I-401 il contrazice, acesta spunand: „I-401 naviga mai greu decat un submarin clasic. Nava stopa abia dupa un kilometru, si raspundea la comenzi cu 30 de secunde intarziere, fapt constatat de catre echipaj. Dar se comporta foarte bine pe ape agitate”. I-402 fusese transformat in tanc petrolier subacvatic in iulie 1945, n-a executat niciun voiaj pe mare) si I-13 (Type AM, doua Seiran ambarcate).

Intreg echipajul I-400/401, piloti, mecanici si marinari, a fost supus la antrenamente extrem de dure, insa acestea au dat roade, acestia fiind capabili, in conditii ideale (mare calma, spre exemplu), sa lanseze o aeronava in doar 7 minute, toate cele trei hidroavioane fiind in aer dupa doar 30 de minute de la ridicarea la suprafata a submarinului. Totusi, rapoartele echipajelor variaza, in marea lor majoritate mentionand 45 de minute. Totusi, usor nu le era, comandantul Nambu mentionand faptul ca mentinerea aeronavelor Seiran in stare de zbor era dificila, datorita specificului operarii pe mare.

Cu privire la Seiran, locotenentul Asamura are numai cuvinte de lauda, declarand americanilor ca aceasta era „o aeronava cu performante bune, avand o excelenta capacitate de atac. Era un avion versatil, un bombardier cu raza lunga de actiune. Nu a existat nicio diferenta mare in modul in care ameriza in comparatie cu alte hidroavioane”. De asemenea, Asamura avea numai cuvinte de lauda si cu privire la motorul Atsuta 30/31, considerand ca racirea cu lichid facea ca acesta sa n-aiba nevoie de o perioada de timp pentru a se incalzi, fata de un motor racit cu aer, astfel ca aeronavele se puteau lansa mai repede reducand pericolul detectarii submarinelor aflate la suprafata. Acesta era un avantaj distinct a-l acestor aeronave (mecanicii aplicau o solutie ingenioasa in vederea scurtarii timpului de lansare a aeronavelor, uleiul de motor era incalzit la aproximativ 60◦ in recipiente speciale cat inca Seiran se aflau in hangar, chiar si-atunci cand submarinul se afla in imersiune. Uleiul incalzit si apa calda erau pompate in motoarele Atsuta 30/31 chiar inainte ca aeronavele Seiran sa fie scoase din hangar, in acest fel motoarele erau aproape de temperatura normala de functionare permitand lansarea rapida. Solutia ingenioasa provine de la germani, acestia gandind-o pentru lansarea aeronavelor de pe portavionul Graf Zeppelin, niciodata terminat).Totusi, toate acestea aveau un pret ridicat si, conform spuselor lui Asamura cu privire la pretul unui Seiran, acesta „costa de 50 de ori mai mult decat un Zero, fiind dificil de produs datorita complexitatii constructive” –in mod clar era o aeronava scumpa si dificil de fabricat in conditiile vitrege aduse de finalul razboiului si iminenta infrangere.

                                                                AICHI M6A1- K6-03 IN 1945
Din cate se cunoaste, Kokutai 631 a operat umatoarele aeronave: M6A1 –serie necunoscuta; M6A1 –inseriat K6-01; M6A1 –inseriat K6-02; M6A1 –inseriat K6-03; M6A1 –inseriat K6-05; M6A1 –inseriat K6-16; M6A1 –inseriat Ko-A15 (Kugisho/Kaigun Koku Gijutsusho, ulterior Yokosuka Kokutai); M6A1 –inseriat Ko-M6-6 (Kugisho/Kaigun Koku Gijutsusho, ulterior Yokosuka Kokutai).
Interesant este faptul ca in martie 1945, adjunctul sefului Statului Major General, vice-amiralul Jisaburo Ozawa, lansa ideea folosirii aeronavelor Seiran si, bineanteles, a submarinelor Clasa I-400, pentru a lansa asupra oraselor SUA de pe Coasta de Vest a unor containere ce contineau germenii ciumei bubonice si antraxului, asta drept razbunare pentru bombardarea capitalei Tokio pe data de 9-10 martie (280/325 de bombardiere B-29 au decolat din Guam, Tinian si Saipan, lansand 1665/1900 de tone de bombe incendiare, bombe cu fosfor alb, bombe cu magneziu si napalm asupra orasului cu cladiri majoritar construite din lemn, facand scrum mai mult de un sfert din oras –aproximativ 41 kmp -ucigand 83.000-100.000 de oameni. Raidul a purtat numele de Operation Meetinghouse, aeronavele americane lansandu-si bombele de la altitudini cuprinse intre 1500-2700 m).

                                                            DISPUNERE AERONAVE IN HANGAR
Din fericire, operatiunea de razbunare a fost anulata o luna mai tarziu la ordinul sefului Statului Major al Armatei, Yoshijiro Umezu, acesta declarand ca „un razboi bacteriologic impotriva SUA ne-ar duce la razboi cu intreaga omenire”, si mare dreptate avea. Un mare dezastru umanitar si nu numai a fost evitat astfel si, oricum n-ar mai fi contat, asa cum dealtfel n-au contat nici bombardamentele atomice (in viziunea japonezilor), Imperiul Soarelui Rasare apusese. Dar, cu toate acestea, strategii japonezi s-au gandit sa bombardeze ecluzele Canalului Panama, sperand ca astfel sa intrerupa fluxul aprovizionarii cu materiale de razboi vitale Frontului din Pacific, gandind ca astfel incetinesc inaintarea spre Japonia a fortelor americane castigand timp pretios in vederea intaririi fortelor proprii si pregatirii teritoriului impotriva preconizatei invazii. Oricum, la inceputul lui 1945 un lucru era clar pentru toata conducerea Armatei Imperiale, razboiul mergea prost iar Germania, principalul sau aliat, era in pragul capitularii. Acest fapt, pentru strategii japonezi era un dezastru, fiindca prezenta fortelor americane pe frontul din Pacific s-ar fi intarit si multiplicat la un nivel la care fortele japoneze n-ar fi putut face fata (nu faceau fata oricum, cu sau fara capitularea germanilor).

                                                             ECLUZA GATON -PANAMA
Povestea planuitului atac al Canalului Panama este una interesanta. Nu se stie cu certitudine cand au planuit acest atac insa, cu certitudine, acesta a fost un obiectiv strategic ambitios, atent planificat, aproape finalizat la momentul anularii. Pregatirile au inceput in vara anului 1943 cu strangerea de informatii cu privire la Canalul Panama (canal navigabil cu lungimea de 82 km ce face legatura dintre Oceanul Atlantic –prin Marea Caraibelor, si oceanul Pacific), fiind interesati cu deosebire de informatiile legate de ecluzele Gatun, ce readuc navele, in trei etape, de pe lacul artificial Gatun la nivelul marii, un canal de 3,20 m formand traseul pe partea Atlanticului. Expertii Marinei considerau ca distrugerea ecluzelor Gatun ar produce pagube ireparabile paralizand cu totul traficul in Canal, ceea ce era adevarat. A aduna informatii nu a fost greu, deoarece cel putin un inginer japonez participase la construirea canalului, astfel ca aveau planuri legate de constructia acestuia. Mai mult decat atat, au adunat fotografii ale Canalului facute de turisti japonezi dea lungul anilor, avand la dispozitie si marturii ale unui prizonier american ce facuse parte din Corpul de Paza al Canalului, se pare ca acesta le-a dat detalii substantiale cu punctele sensibile ale Canalului, ce oricum nu era pazit prea bine spre sfarsitul razboiului.

                                                        I-400 HANGARUL AERONAVELOR
Misiunea a fost planificata in cele mai mici detalii, pilotii aeronavelor Seiran alocate misiunii, 10 la numar (aflate sub comanda locotenentului Atsushi Asamura) transportate de 4 submarine (I-400, I-401, I-13 si I-14), memorand fiecare detaliu al ecluzelor Gatun, precum si alte detalii legate de Canal, fiind realizata chiar si o macheta statica din lemn extrem de detaliata, de mari dimensiuni destinata exersarii atacului de catre pilotii Seiran (chiar si-asa, pregatirea era extrem de dificila si necesita timp, exact ceea ce japonezii nu mai aveau. Doar un singur pilot reusise sa deprinda tehnica lansarii torpilei, fapt ce a condus la armarea aeronavelor cu bombe, un singur torpilor fiind extrem de putin). Acestia urmau sa distruga ecluzele cu 6 torpile (teoretic, fiindca practic n-aveau cu cine) si 4 bombe de 800 kg. A avut loc si o simulare a atacului asupra ecluzelor in rada portului Toyama/Marea Japoniei. Concret, cele 4 submarine urmau sa paraseasca Japonia in iunie 1945 si, la aproximativ 185 km de coasta Ecuadorului urmau sa-si lanseze aeronavele Seiran, acestea neavand flotoarele montate, la miezul noptii.


                                                                             Serian nr 28
Aeronavele urmau sa zboare dea lungul coastei columbiene (directia nord-est) la altitudinea de 4000 m, pana in apropiere de Ciudad de Colon/Colon (directia vest), port la Marea Caraibelor situat in apropiere de Canalul Panama. Urmau a ajunge deasupra ecluzelor in zori si, dupa bombardament, ar fi urmat regruparea si revenirea la punctul de lansare pentru intalnirea cu submarinele in vederea recuperarii. Aeronavele urmau sa amerizeze fortat in apropierea submarinelor, neavand flotoarele montate, echipajele fiind recuperate de catre marinari. Cand totul parea gata, situatia din ce in ce mai dificila a fortelor nipone si apropierea americanilor de arhipelagul japonez a anulat misiunea in iulie 1945 (Ordinul 95. Unele surse mentioneaza data de 25 iunie 1945, ca data a anularii atacului), atentia strategilor IJN indreptandu-se acum spre atolul Ulithi ce face parte din Insulele Caroline, vestul Oceanului Pacific. Aici, la inceputul razboiului din Pacific, Marina Imperiala amplasase un post de radio si o statie meteo, folosind ocazional laguna ca punct de ancorare si realimentare a navelor, insa au abandonat-o in 1944.

Cum operatiunile navale ale SUA s-au mutat spre vestul Pacificului odata cu inaintarea spre Japonia, US Navy avea nevoie de o zona de concentrare/asteptare destinata navelor sale pentru operatiuni in Pacificul de Vest. Atolul Ulithi era perfect pozitionat si, ca urmare, americanii au construit aici facilitati/instalatii portuare destinate reparatiei si mentenantei navelor, precum si depozite de carburanti si munitii destinate reaprovizionarii (realizasera in doar o luna de la capturarea atolului un port plutitor, docuri plutitioare, un aerodrom, aducand aici 6000 de muncitori specialisti –sudori, electricieni, tamplari,mecanici, strungari -precum si nave de reparatii, precum USS Ajax/AR-6, Clasa Vulcan, echipaj 1000, majoritatea fiind marinari care in civilie erau „meseriasi”. Nava dispunea de ateliere de confectii metalice,era practic o fabrica plutitioare, avand chiar si un depozit de oteluri speciale, putand repara aproape orice piesa/componenta avariata de pe navele de lupta. Nava apartinea Service Squadron 10/ServRon 10). In iulie 1945, Insulele Caroline, se aduna/concentra o Flota masiva ce era destinata iminentei invazii a Japoniei (Operatiunea Olimpic, aprobata pe data de 25 mai 1945, invazia urmand sa inceapa pe 1 noiembrie 1945. N-a mai avut loc datorita bombelor atomice de la Hiroshima si Nagasaki), inclusiv 16 portavioane mari.

                                                                CATAPULTA PNEUMATICA
Pana la inceputul lui 1945, Flota SUA ajunsese la aproape 600 km de Japonia continentala, cucerind Iwo Jima si Okinawa, cu toata rezistenta acerba a japonezilor (numai la Okinawa, dupa 82 de zile de lupta, americanii au pierdut 12.510 soldati. Japonezii, aproximativ 100.000.  Tocmai rezistenta acerba si inutila a japonezilor a dus la lansarea bombelor atomice). In sfarsit, masiva concentrare de forte din Insulele Caroline n-avea cum scapa japonezilor (pe data de 5 si 9 martie, aeronave de recunoastere japoneze fotografiasera 16 portavioane ancorate la Ulithi), acestia hotarand sa incerce contracararea iminentei invazii, decizand sa loveasca Flota SUA ancorata la Atolul Ulithi. Pe data de 25 iunie 1945, Flotila 1 Submarine si Kokutai 631 primesc ordinul de pregatire a atacului din Ulithi, un obiectiv mai apropiat de Japonia decat Canalul Panama si, bineanteles, mai usor de atins. Operatiunea a purtat numele de Hikari (Splendoare), la aceasta urmand sa participe doua submarine Clasa I-400 si doua submarine Clasa AM (acestea fiind dotate cu hidroavioane de recunoastere Nakajima C6N1 Saiun/Myrt, urmand a face recunoasterea aeriana deasupra Ulithi inaintea declansarii raidului cu aeronave Seiran, aeronavele fiind lansate dupa ce submarinele ar fi trecut de Truk. Inaintea decolarii ce trebuia sa aiba loc in noapte fara luna plina, pilotii Seiran urmau a fi dopati prin injectare cu o substanta ce continea hormoni, in vederea cresterii rezistentei si a acuitatii vizuale nocturne. Aeronavele Seiran urmau a duce cate o bomba de 800 kg, misiunea fiind sinucigasa), raidul fiind programat pentru data de 25 august 1945, data modificata ulterior (18 august), cu plecare din Baza Navala de la Ominatu/Sasebo. Insa, acesta a fost anulat, Imparatul Hirohito declarand Capitularea pe data de 15 august. I-400 si I-401 se aflau in mars spre Ulithi (pe trasee separate, urmand a face jonctiunea pe 16 august in largul Insulei Ponape/Caroline), la momentul capitularii, insa misiunea nu decurgea deloc bine. I-401 este nevoit sa stopeze datorita unui incendiu la bord, iar I-400 nu receptioneaza mesajul radio ce anunta Capitularea continuandu-si marsul.

                                   AICHI M6A1 SEIRAN -MUZEUL SMITHSONIAN SUA
Pe 16 august se receptioneaza mesajul radio in care se ordona anularea operatiunii si revenirea la baza, ordonandu-se totodata dezarmarea navelor (s-au aruncat peste bord caietele cu coduri, graficele misiunii,jurnalele de bord,documentele secrete si schitele navei, torpilele Type 95 Long Lance, tot ceea ce-ar fi putut folosi inamicului. Interesant este faptul ca torpila japoneza era considerata superioara celor americane, aceasta fiind mai fiabila, mai precisa si cu autonomie mare -12.000 m fata de 5500 m la americani. Oricum, peste 70% din torpilele americane erau considerate nesigure, la acest capitol japonezii stateau mult mai bine. Un istoric naval american spunea in gluma despre torpilele americane ca, citez: „Singurul lucru cert la acestea este faptul ca erau nesigure”). Ca urmare, I-400 isi arunca peste bord aeronavele Seiran cu aripile pliate pentru a grabi scufundarea, iar I-401 le catapulteaza fara echipaj la bord, tot cu aripile pliate, tehnicienii dandu-le si ceva gauri pentru a se duce mai rapid la fund. O pierdere ireparabila a unor „pasari” rare (americanii au capturat un singur A6M1 Seiran la Nagoya, acesta neaflandu-se in stare de zbor. Aceasta este ultima aeronava produsa avand numarul 28, fiind gasita in curtea fabricii Aichi. Avea sa fie restaurata in 1989 devenind exponat de muzeu, unicul supravietuitor. Capturarea nr.28 a fost primul contact al americanilor cu Seiran, aeronava despre care habar n-aveau). Nici submarinele Clasa AM n-au dus-o mai bine, I-13 fiind scufundat de distrugatorul USS Lawrence C.Taylor/DE-415 in colaborare cu aeronave Grumman TBF Avenger echipate cu radar decolate de pe portavionul de escorta USS Anzio/CVE-57, la 1019 km est de Yokosuka. I-14 a supravietuit razboiului predandu-se americanilor, avea sa fie scufundat la Oahu in 1946, epava fiind localizata in anul 2009 la 790 m adancime. Dupa atac, submarinele Clasa I-400 urmau a se retrage la Singapore pentru realimentare cu combustibil si rearmare, 10 Seiran urmand a le astepta acolo pentru a fi ambarcate in vederea unui nou atac in Ulithi, totul fiind anulat.

                            I-400 IN DOCUL USCAT -PEARL HARBOUR FEBRUARIE 1946
Interesant este faptul ca aeronavele vizau portavioanele americane intr-un atac sinucigas/kamikaze, lucru de care pilotii n-aveau cunostinta. Aeronavele urmau sa fie inmatriculate dupa model american, fiind vopsite in argintiu, asta pentru a induce in eroare fortele SUA si a mari sansa de a ajunge la portavioane (nu s-a mai facut deoarece pilotii au fost deranjati de acest fapt. Cum sa zboare sub „steag” american!). Bombardierele Seiran „americanizate” urmau a zbura la altitudinea de 50 m pentru a nu fi detectate de radare si de aeronavele de vanatoare, insa n-au mai apucat.
Si navele operationale din Clasa I-400 au avut un sfarsit trist, nedemn as putea spune pentru o clasa de submarine deosebita. I-400 s-a predat distrugatorului USS Blue/DD-744 pe data de 27 august 1945 in largul coastei Insulei Honshu (cea mai mare insula a Japoniei). I-401 este localizata cu radarul de catre submarinul USS Segundo/SS-398, Clasa Balao, pe data de 29 august 1945, Comandorul Nambu, dupa furtunoase negocieri, accepta predarea navei si retragerea sub escorta lui SS-398 spre Tokio. Submarinistilor americani nu le-a venit sa creada ce nava au in fata ochilor, fiind dea dreptul impresionati de marimea si specificul acestei nave despre care Serviciul de Informatii al US Navy n-avea cunostinta.

                                                                                 I- 401
Ambele submarine au fost duse in SUA (Pearl Harbour/Hawaii) pentru evaluare de catre US Navy, insa sovieticii au aflat de existenta lor cu toate stradania americanilor de a pastra secretul, cerand acces la aceste nave –vroiau si ei o felie, existand supozitii c-ar fi cerut cedarea uneia dintre ele. US Navy nu putea accepta ca sovieticii sa puna mana pe o tehnologie deosebita, hotarand torpilarea submarinelor I-400/401 in largul Insulei Oahu, ceea ce s-a si facut. I-401 a fost torpilat de catre USS Cabezon/SS-334, fiind lovit de doua torpile Mark 18 pe data de 31 mai 1946 (epava avea sa fie descoperita in 2005 la 820 m adancime), iar I-400 a avut o soarta asemanatoare, fiind torpilat de catre submarinul USS Trumpetfish/SS-425 (Clasa Balao) pe data de 4 iunie 1946, cu o torpila experimentala Mark 9 (epava avea sa fie descoperita in 2003 la 700 m adancime). Operatiunea de distrugere a submarinelor Clasa I-400 s-a numit End Road/Finalul Drumului, hotararea fiind luata pe data de 1 aprilie 1946.

Pana la urma, cele mai mari submarine din lume la acea data au folosit la ceva? Concluzia specialistilor este unanima, NU, n-au folosit la nimic, au venit prea tarziu si n-au apucat sa arate ce pot. Era oricum prea tarziu pentru a redresa situatia pe Frontul din Pacific, situatie ce se deteriora continuu dupa Midway insa, inovatiile tehnologice aduse de aceste nave, se spune, ar fi contribuit la dezvoltarea submarinelor purtatoare de rachete balistice dupa razboi. Unii experti si istorici navali le considera a fi cele mai avansate submarine realizate in WW II, avand dimensiunea unui distrugator mediu, iar autonomia extrem de mare ce permitea inconjurul globului de 1,5 ori n-a fost egalata nici in ziua de astazi de catre submarinele cu propulsie clasica, diesel-electrica. In mod cert, Clasa I-400 a fost cu cel putin 10-15 ani inaintea timpului sau si, ca si extraordinarul Type-XXI german, au venit prea tarziu pentru a influenta in vreun fel soarta razboiului naval.