ANALIZĂ. România, ţintă a destabilizării în războiul informaţional cu Rusia

Principalul scop al Rusiei în zona Mării Negre este destabilizarea regiunii, iar în războiul informaţional România este o ţintă puternică pentru împiedicarea alianţelor în înţelegerilor regionale de securitate, arată o analiză a Foreign Policy Research Institute (FPRI). Relaţiile cu Republica Moldova şi Ucraina sunt doar două dintre fronturile în care se manifestă influenţa rusească, iar pentru ca ţara noastră să reziste acestor atacuri, dar şi prezenţei militarizate din ce în ce mai active în Marea Neagră, trebuie să vină cu tehnici de a contracara aceste manipulări, se arată în sursa citată. „Retorica Rusiei referitoare la scutul anti-rachetă de la Deveselu (care a transformat România într-o ţintă), la prezenţa militară americană întărită, precum şi la exerciţiile NATO pe uscat şi pe mare sunt exemplele perfecte ale tacticilor folosite pentru a creea un mediu în care „înţelegătoarea" Rusie devine o alegere politică plauzibilă pentru liderii români", susţine autoarea acestei analize.

Cele mai multe state din sud-estul Europei consideră că Marea Neagră este cel mai de încredere aliat, chiar mai solid decât ţările învecinate, iar această atitudine relevă eşecul mai multor iniţiative de cooperare din regiune. Recent, însă, nici măcar Marea Neagră nu mai reprezintă un vecin la fel de sigur, mai ales din cauza prezenţei militare din ce în ce mai accentuate a Rusiei în regiune. Militarizarea Mării Negre dinspre Rusia dezvăluie astfel două provocări majore pe care România le întâmpină. Prima ar fi cea referitoare la o Rusie extrem de insistentă, atât pe plan militar, cât şi informaţional, iar cea de-a doua, lipsa unui consens între statele care au ieşire la Marea Neagră. Cea din urmă este complicată şi tacticile utilizate de Rusia, dar şi de operaţiunile care urmăresc să submineze relaţiile de bună vecinătate, scrie Corina Rebegea într-o analiză pentru Foreign Policy Research Institute.

După anexarea ilegală a Crimeei, Federaţia Rusă a devenit vecinul direct al României, augmentând ameninţarea percepută de România la adresa securităţii sale. România aspiră la ceva mai mult decât stabilitate şi predictibilitate pentru frontierele sale, îşi doreşte, de asemenea, să devină un furnizor al acestor elemente în regiune şi un model de dezvoltare democratică în sud-estul Europei. Guvernul spune că urmăreşte „transformarea vecinătăţii într-o zonă de democraţie, siguranţă şi prosperitate", cu toate că nu este deocamdată clar în ce măsură este România capabilă să devină un actor regional la o asemenea scară.
În urmărirea acestui scop, România a militat întotdeauna pentru cooperare regională în zona mai largă a Mării Negre. Dar diversele formate de negociere, unele dintre inclusiv cu participarea Rusiei, precum Organizaţia de Cooperare Economică la Marea Neagră, nu au dat naştere unor iniţiative concrete şi nu au reuşit să aducă pe aceeaşi linie interesele statelor participante. Cel mai recent exemplu este iniţiativa de a consolida o prezenţă navală comună în Marea Neagră prin alăturarea flotelor Bulgariei şi Turciei, propunere care a întâmpinat obiecţii dinspre Sofia. Astfel, nereuşita unei astfel de iniţiative dă seama de relaţiile existente în teritoriu, creând astfel un mediu de neîncredere care face ţările cu ieşire la Marea Neagră să fie mai nesigure.

Situaţia actuală din Marea Neagră este consecinţa strategiei abile a Rusiei construită pe sistemul „dezbină şi cucereşte", care uzează de metode agresive şi de putere pentru intimida statele care au ieşire la mare, astfel că operaţiunile lansate de maşinăria rusească de propagandă amplifică insecuritatea. Scopul acestui program este slăbirea consensului referitor la alianţa euro-atlantică, fundaţia stabilităţii regionale, sporirea animozităţilor şi amplificarea breşelor între partenerii regionali. Folosind tactici şi reţele informaţionale, Rusia s-a stabilit ca o putere dornică să corupă, punând la îndoială puterea transformatoare a UE şi NATO, organizaţiile care au stimulat în ultimii ani modernizarea şi progresul în regiune. 

Din perspectivă românească, ameninţarea în zona informaţională s-a accentuat de la evenimentele Euromaidanului din Ucraina. Dacă România doreşte să-şi atingă scopul de a deveni un furnizor de securitate şi un promotor al democraţiei în regiune, atunci trebuie să fie atentă în ce măsură eforturile sale sunt slăbite de propaganda rusă şi de tehnicile de dezinformare folosite de Moscova, se mai arată în sursa citată. 

Doctrina militară rusească vede dezinformarea şi propaganda ca parte a aceluiaşi set de instrumente pentru a se poziţiona într-o zonă de putere. Europa de Est a devenit un orizont de testare pentru jocuri strategice şi competiţii pentru percepţia publică şi supremaţie regională. Transformarea informaţiilor în arme a devenit un instrument de politică externă foarte agresiv în raport cu ţări ca Ucraina şi Moldova, dar şi România a fost victimă a acestor tactici. Principalele scopuri ale Rusiei sunt slăbirea încrederii în instituţiile euro-atlantice, atât NATO, cât şi UE, şi revigorarea animozităţilor istorice între statele vecine pentru a face colaborarea din ce în ce mai dificilă. 

Printre instumentele folosite în mod curent se numără reinterpretarea istoriei, accentul pe slăbiciunea dată de frică şi răspândirea de ştiri false ori teorii ale conspiraţiei, unele dintre ele referindu-se la faptul că agenda statelor vestice include scopuri de a transforma ţările estice în colonii şi de a le folosi pentru a exploata resursele sau ca pioni în jocurile lor geopolitice. Alte tehnici ar mai include folosirea poveştilor negative dintr-o ţară pentru a influenţa percepţiile din alta, valorificarea enclavelor anti-establishment, încurajarea disidenţilor şi a orientărilor euro-sceptice, dar şi polarizarea societăţilor deja divizate pe teme precum criza refugiaţilor sau globalizare. Aceste operaţiuni se ramifică ulterior pe platformele online şi social media într-un ecosistem al dezinformării în care elementele se multiplică rapid, creând impresia de credibilitate şi legitimitate. 

Atunci când vine vorba chiar despre Marea Neagră, mesajele venite de la Kremlin urmăresc să redefinească provocările în materie de securitate. De exemplu, în media rusească de limbă engleză, NATO este prezentat ca o organizaţie cu orientare agresivă, în vreme ce despre Rusia se spune că îşi protejează interesele în zonă. În acelaşi temă, articolele despre capabilităţile militare detaşate în Crimeea urmăresc intimidarea vecinilor, în vreme ce poziţiile disidente faţă de NATO (precum declaraţiile recente ale oficialilor bulgari şi unguri) primesc abordări pozitive. Aceste tactici alimentează îndoielile referitoare la intenţiile alianţelor vestice care, potrivit mass-media proruse urmăresc declanşarea unui nou Război Rece, dar în acelaşi timp vor şi subminarea suveranităţii statelor estice. Pentru România, în mod special, aceste strategii construiesc strategia ca ţara să fie portretizată ca o marionetă a Vestului. 

Cum este România afectată de propaganda rusă şi ce efect are asupra securităţii din zona Mării Negre?

Securitatea regională este dată de funcţionarea principiului încrederii, la fel de important precum capabilităţile desfăşurate. O regiune fragmentată, cu vecini care nu au încredere unul în celălalt, este mai puţin probabil să determine proiecte puternice şi o rezistenţă reală la ameninţările externe. Spaţiul informaţional este un mediu bogat care susţine şi alimentează suspiciunile şi tensiunea. Din perspectiva politicii externe a României, influenţa Rusiei şi acapararea sferei informaţionale poate pune în pericol ţeluri şi relaţii extrem de importante. 

Politica internă a României: În privinţa României, scopul este acela de a alimenta neîncrederea în democraţia ţării şi de a pune la îndoială alegerile sale istorice de a se alătura UE şi NATO. Scopul mai larg al Federaţiei Ruse este acela de a slăbi solidaritatea transatlantică prin apelul la stimularea opiniei publice negative când vine vorba de cele două blocuri internaţionale. 

Moldova: Legătura istorică şi emoţională între România şi Moldova a fost întotdeauna o sursă de disensiune în schimburile diplomatice ale celor două state cu Rusia. În Republica Moldova istoria comună este folosită pentru a construi imaginea unei Românii expansioniste care şi-ar dori să ocupe vecinul său de la est. În mod similar, România este portretizată drept un eşec al integrării europene, pentru a-i împiedica pe moldoveni să urmeze acelaşi parcurs. În România, însă, tactica este una opusă. Impulsurile naţionaliste sunt manipulate în aşa fel încât empatia pe care românii ar putea-o avea faţă de vecinii moldoveni să fie suficient de puternică pentru ca statul român să caute reunificarea. O astfel de acţiune ar fi, însă, exact ceea ce au ruşii nevoie, întrucât aceştia ar avea ocazia perfectă să intervină pentru a proteja minoritatea rusă ce trăieşte în Republică. O astfel de mişcare ar conduce, probabil, la un nou potenţial conflict rece sau poate chiar ar deschide o confrunare militară în estul Ucrainei. 

Ucraina: Când vine vorba de Ucraina, cu care România are o graniţă comună de 650 de kilometri, relaţiile sunt unele reci, în mod tradiţional. Acestea au fost amplificate de o dispută teritorială în Marea Neagră pe marginea Insulei Şerpilor, dar şi de lipsa unui consens în ceea ce priveşte utilizarea comercială a Deltei Dunării, la care se adaugă şi o tensiune latentă referitoare la minoritatea vorbitoare de limbă română din Ucraina. Oricum ar fi, relaţiile bilaterale au devenit ceva mai constructive după Euromaidan. Anexarea Crimeei a fost momentul în care România a resimţit nu doar o ameninţare directă la adresa securităţii sale, ci şi o oportunitate de a se poziţiona drept un partener cre poate să-şi exporte expertiza în ceea ce priveşte construcţia democratică şi litera legii. 

În orice caz, în spaţiul informaţional, Ucraina este un contraexemplu în raport cu România. Aşa cum s-a întâmplat în ultimii doi ani, în timpul protestelor de stradă din Republica Moldova, în timpul recentelor demonstraţii de stradă, Euromaidanul a fost folosit într-o comparaţie negativă. Contextualizat drept o ameninţare destabilizatoare, Euromaidanul şi evenimentele care i-au urmat ar fi trebuit să inspire teamă moldovenilor şi românilor, iar în cele mai recente demonstraţii de stradă Kremlinul a mers până într-acolo încât a făcut în mod oficial apel la calm şi stabilitate în România. Aceste afirmaţii au întărit şi au readus în atenţie mesajelor propagandei referitoare la riscurile unei revoluţii. 

Rusia: În vreme ce manipularea spaţiului informaţional poate face cooperarea cu statele vecine mult mai sensibile, cel mai complicat aspect rămâne relaţia României cu Moscova. Legăturile diplomatice au fost încordate şi neproductive încă de la căderea comunismului şi s-au focalizat pe aspecte sensibile pentru România, precum tezaurul depozitat în Rusia în timpul Primului Război Mondial, care nu a fost niciodată înapoiat. Principalul obiectiv al Rusiei în România este nu a fost, însă, influenţarea opiniei publice până într-atât încât să construiască o atitudine pozitivă. Sentimentul anti-rusesc este puternic printre români, iar încercarea de a determina o schimbare de viziune ar însemna o utilizare ineficientă a resurselor. Cel mult, eforturile ar putea fi canalizate în direcţia prezentării Moscovei drept o adevărată putere conservatoare şi apărătoare a tradiţiilor creştine. Oricum ar fi, investiţiile în amplificarea sentimentelor împotriva Vestului şi a fricii că adâncirea legăturilor cu NATO şi UE ar pune ţara într-o situaţie în care ar putea fi periclitată din punctul de vedere al securităţii este un scop mult mai realist pentru Rusia. 

În fapt, recent, retorica Rusiei referitoare la scutul anti-rachetă de la Deveselu (care a transformat România într-o ţintă), la prezenţa militară americană întărită, precum şi la exerciţiile NATO pe uscat şi pe mare sunt exemplele perfecte ale tacticilor folosite pentru a creea un mediu în care „înţelegătoarea" Rusie devine o alegere politică plauzibilă pentru liderii români. 

Principala întrebare atât pentru România, cât şi pentru statele membre NATO şi cele învecinate se referă la modul în care ar putea fi obţinută o strategie funcţională de securitate în Marea Neagră. Componenta militară este doar o parte a răspunsului, însă. Măsura în care strategiile informaţionale pot slăbi solidaritatea regională este greu de cuantificat, dar reprezintă o vulnerabilitate majoră. Guvernele din zonă, mai ales cel român, trebuie să îmbine o strategie solidă de apărare cu tacticile care vizează ciclul informaţional. Cu toate acestea, organizaţii regionale au fost folosite de Rusia ca vehicule pentru a domina şi a diviza în alte state cu ieşire la Marea Neagră. Cooperarea regională nu trebuie văzută ca un înlocuitor pentru NATO şi UE, ci mai degrabă ca o formă de angajament şi solidaritate care i-ar face pe actori mai puternici. 

Necesară este o viziune comună în definirea provocărilor ridicate de tehnicile de dezinformare. Şi mai greu, însă, apare adoptarea unor măsuri comune ca replică la propaganda Rusiei, tehnici care să reafirme beneficiile NATO şi UE, dar şi ale relaţiilor de bună vecinătate. Uniunea Europeană şi NATO pot pune umărul la acest efort, dar soluţiile vor trebui găsite, până la urmă, la nivel regional şi naţional.