L A - M U L T I - A N I ! !__________________________________By Cezar

Vanatorii de Munte (Mountain Hunters ) is a elite military unit of Romania, renowned for hight spirit,flawless organization ,will to fight and for their fights in service of Romania ,having a huge contribution in the country military success.

..................................

De acum- comanda la VM ! !

 ........asadar, 

No higher resolution available.

cu o greutate in gat si putin mai in jos, am urcat in trenul, ce avea sa ma duca din Timisoara si pana la Predeal.
         Drum lung . Incercam sa-mi imaginez, cam ce-o sa ma astepte  !  Mai participasem la activitati cu vanatorii de munte dar , numai ca spectator. De fiecare data  , vazandu-i la treaba , nu am putut sa zic decat atat - astia nu-s normali !
         Acum, dintr-o data, perspectiva se schimba la 180 de grade si ..cateva secunde ! ! Sub comanda acestora ,de-acum trebuia sa-mi perfectionez pregatirea . Sa conduc si sa duc actiuni de lupta in teren muntos !! Vai mama !  Ma si vedeam agatat pe o cordelina , intr-o surplomba. In sus, piscul muntos care parca sta sa-ti vina in cap! In jos... ei bine, in jos - abisul.  Era deja o problema de optiune personala - in ce directie s-o apuci!!
          Noroc cu ..trenul !. Mai lua cate o curba in viteza si zgomot de roti metalice si ..ma trezeam ! !
    Ei na ! N-o fi dracul atat de negru ! O voi face si pe asta ! Ma voi  descurca !
    Seara incepea sa se lase. Trenul gafaind, obosit parca, oprea in gara Predeal .Cu inima indoita, taram dupa mine un geamantan si ma gandeam in ce directie s-o apuc. Nu reusesc sa ma dezmeticesc bine ca , se infige in fata mea o dragutica - maruntica si cu o pereche de ochelari pe nasuc ! !
    - Domnu vreti o...masina?
     -Da , papuso. Ai vreuna pe aici , pe aproape?
     -Haideti cu mine , zice fata . Pana sa-mi ridic geamantanul , fata disparuse!
      Cu pas domol , sa nu ma impiedic , dau ocol garii si intru intr-o mica parcare. Zbarnaie un claxon si fata imi face amical semn cu mana , dintr-o Dacie verde. Ochelarii cu multe dioptrii, erau garantia ca nu gresesc. Pe mine ma claxona! !
      Imi inghesui geamantanul in portbagajul deschis cu amabilitate,apoi ma instalez in scaunul mortului ! Imi tot puneam intrebarea - oare cine va conduce masina?     Draguta  ma trezeste din visare:
       - La care cabana va duc?
       - In mod normal , ti-asi raspunde ca, la care doresti! In situatia de fata insa, la... hotelul militar!
       -Aha , ati venit la curs...!!
       - Cum de-ai ghicit asa repede?!!  (in treacat, trebuie spus ca eram in blugi si jaca - tinuta ai in care nu da nimeni doi bani pe tine !)
         -Apoi, am mai dus vreo 3-4 si tot asa de.... jmecheri !!
         -Sar"mana domnisoara. Esti maritata ? Poti sa-mi lasi un numar de telefon? Poate mergem sa-mi arati si mie care-i cea mai tare cabana de pe aici ! !
         -  Daaa ! Daca aveti nevoie de masina ma sunati aici...
         - Sigur ca da,daca oi mai apuca.... Intre timp , ne apropiem de hotel. Apare o ghereta din care iese amenitator un sergent. Soferul meu, nici gand sa incetineasca. Baga un claxon si cu doua degete , bate cu autoritate , umarul ei stang.  Drept urmare , sergentul se opreste si primesc un salut militaresc , cum nu mai primisem pana acum(in blugi si jaca !!) . Se infige fata cu Dacia ei verde ,drept in usa hotelului si glasuieste :- Am ajuns ! Sper sa nu va deranjeze  faptul ca , nu v-am lasat dincolo de ghereta!!?? Ce sa mai zic? Ma achit onorabil de datorii. Fata face o intoarcere, intr-un nor de praf si imi arunca pe geam:
        - Daca mai aveti nevoie de masina , sa ma sunati...
Oarecum contrariat si uimit , cat de instruiti sunt si taximetristii pe aici , intru in hotel . Primesc o cheie si un numar de camera . Ajung cu greu pe la etajul 3-4 .In camera , bine instalati , gasesc  doi viitori colegi  .   Prima intrebare din partea lor :.
         -De unde esti colega?   -Timisoara , zic eu , cam fara chef !  - Oaa... ,Timisoara , hai sa ne povestesti.! - Dar voi , de pe unde?- Moldova -unul Iasi , altul Focsani.
  Moldovenii ,destul de bine incalziti,gramada peste mine
            - Timisoreanule , hai ia o gura de aici si povesteste . Cum fu cu revolutia?
            - Bine , bine...., eu o sa va povestesc din revolutie , dar,numai daca si voi imi povestiti , cum a fost cu Moldova ,Transnistria si alte alea..
               S-au mai temperat moldovenii mei  si au lasat-o mai moale cu insistentele. Acum , eu cu ce ma durea mai tare:
               - Ce ziceti ? Ne mananca fripti, padurarii astia ? Mai avem fo sansa sa ne intoarcem intregi acasa ?!!
 Liniste deplina. Fiecare se autoevalua si in final , cate unul rabuvnea:
              -  Fratilor , daca si astia sunt la fel de N.P. ca si caprarii nostrii , am dat de belea! !.Ne vor gasi la primavara , odihnind in vre-o rapa cu verdeata .....!! Cu aceste ganduri optimiste, adormim bustean .
     Dis de dimineata  , ne trezim , ne facem frumosi si din balconul hotelului admiram Clabucetul! ! Aerul tare cu miros de rasina de brad, ne spargea plamanii .   Savuram o cafea si nu puteam sa ne mai oprim din exclamatii : e nemaipomenit , e fantastic! Toti ajungem la o concluzie : orice si oricat vom patimi-merita , numai pentru a trai o perioada , in acest peisaj de basm !!
      Coboram hotarati . Pe platoul unitatii , ne regasim cu totii .Vreo 20 , catane mature, cu grade si functii onorabile - la noi acasa. Aici, doar cursanti. ! !
       Osteni cu experienta, realizam rapid o formatie , dupa inaltime. Delegam comanda celui mai dotat cu ..grade si functii si asteptam sa vina zbirul cu savarina pe-o ureche !! Eram hotarati sa impresionam , sa nu lasam loc de interpretari fata de pregatirea noastra militara!. Ne aflam doar pe teritoriu strain si potential ..periculos! !
        Apare, domnule!!   Savarina...,asa cum am mai zis , pe-o ureche. Bocancii maronii , cu ciorapi din bumbac , albi , formand un guler incofundabil , peste !! Nu incapea nici-o indoiala.! Era Vanatorul , Padurarul , Zbirul care urma sa ne scoata ficatii in urmatoarele doua luni si sa-i serveasca, probabil la masa de dimineata ! !
        Seful nostru , patruns de faptul ca de el depindea soarta a o gramada de pifani , comanda cu o voce bubuitoare - Plutoooon .........si se infige cu trei pasi de defilare......! !
           -Dooomnule maior , plutonul de ofiteri (cu grade mai mari decat ale tale , il sustineam noi in gand ! !)....
      Omul nostru , adica Vanatorul de munte , luat putin pe neasteptate , pare usor descumpanit--
            - Haideti domnule ....ce dracu !!?            Va bateti joc de mine?    Seful nostru,inflexibil..... sa-i dea inainte cu raportul....
       - Domnilor colegi!  Gata, am inteles. Asa se face pe la dvs! Aici , sunt alte reguli ! !??Suntem colegi si ca atare , fara formatii ostasesti  , fara rapoarte...Suntem colegi, ce naiba !!!??
        Ne-am revenit cu greu. Am stricat formatia , am dat mana , ne-am cunoscut si in cea mai neprotocolara  forma de deplasare , ne-am indreptat spre sala de clasa. Aici , probleme de organizare, specifice unui curs de profil.
        De a doua zi , au inceput iesirile in teren. Nu voi insista pe ceia ce faceam. Vreau sa spun insa  ca Don profesor se straduia sa vedem tot ce-i mai frumos prin Predeal.  Ma refer la frumusetile naturale !  Era criza de carburant. Don. profesor scotea masina (nu am idee cum realiza !! ) si ne ducea pana la baza muntelui. Acolo, ne astepta. Noi , o luam la picior si urcam, sus,sus  , unde era programata sedinta de pregatire.  Vedeam grija in tot ceea ce era legat de noi .Sa nu patim ceva ,sa nu ne ratacim,accidentam..!!. Era o atmosfera de vis. Nu realizam ca suntem la un  curs . Natura era de o frumusete  aparte . Peste tot numai brad. Doua luni nu am vazut alt arbore. Brad si iarasi brad. Am facut si un pic de alpinism. Am inceput cu- stanca prostului - din cazarma !!  Cine a mai trecut pe acolo si-o va aminti, cu siguranta. Am executat si trageri reale, in poligon de munte. Am avut ocazia sa demonstram ca, stim si noi cate ceva !!
         Ca deobicei , ce-i bun si frumos se termina repede. A venit si vremea despartirii. Don profesor , nu ne-a lasat nici atunci. A facut rost de masina si pe grupuri  , in functie de tren, ne-a condus personal pana la gara. Am ramas impresionat. I-am multumit atunci,   ii multumesc si acum lui si tuturor VANATORILOR DE MUNTE DIN PREDEAL

D O A R IN RO______________________________

Finalul serialului "Prin cenuşa industriei". Petre Roman explică eşecul privatizărilor: „Ne-am sabotat singuri“

1 noiembrie 2012, 08:34 |  Autor: Cristian Delcea, Mihai Voinea 

Petre Roman crede că mult mai bine ar fi arătat România dacă rămânea premier şi după 1991

 

În timpul documentării serialului „Prin cenuşa industriei", dedicat distrugerii unor fabrici de renume ale României comuniste, am auzit adesea oameni importanţi sau simpli cetăţeni exclamând: „De vină e numai Petre Roman, care, când era prim-ministru, a spus că industria românească e un morman de fiare vechi".Oamenii au rămas cu impresia că tot ce s-a ales, după Revoluţie, de întreprinderile româneşti a fost opera unor indivizi sus-puşi, care au căutat să distrugă sistematic unităţile care produceau ceva în ţara asta. Iar tonul a fost dat de Petre Roman cu această remarcă.

Ce are de spus primul premier al României postdecembriste despre „fiarele vechi" cu care a rămas în memoria românilor, dar şi despre startul economiei româneşti imediat după Revoluţie, într-un interviu neconvenţional. Am adunat întrebări de la şomerii rămaşi pe drumuri după închiderea fabricilor şi i le-am pus în faţă lui Petre Roman.

„Weekend Adevărul": Lumea spune: „Petre Roman, în 1990, a zis că industria românească e un morman de fiare vechi. De la el a plecat tot dezastrul..."
Petre Roman: E o poveste sinistră. A fost o lucrătură securistică foarte bine făcută. Aparţine departamentului de dezinformare al SRI. Această vorbă nu am spus-o niciodată. Chiar „Adevărul", pe vremea lui Dumitru Tinu, a vehiculat chestia asta. Eu am spus, de fapt, că Ceauşescu ne-a lăsat unele industrii noi care n-au funcţionat niciodată. Erau fiare noi, cu calitate de fiare vechi. Exemplu: centrala pe şisturi bituminoase de la Anina, care a costat 400 de milioane de dolari şi n-a funcţionat niciodată. În 2003 chiar a fost vândută ca fier vechi. Ceauşescu a făcut două camioane de câte 100 de tone fiecare, care au costat în total 80 de milioane de lei, din care unul a funcţionat o oră, unul nu a pornit deloc. Cum să te apuci să faci aşa ceva fără niciun fel de experienţă? Era nebunia lui: să producem noi totul.

Ce aţi făcut pentru a pune pe picioare sistemul ăsta de fabrici cu calitatea de fiare vechi?
În februarie 1990, fiind conştient de starea precară a industriei, am lansat programul naţional de retehnologizare. Productivitatea muncii în România era, în 1989, de nouă ori mai mică decât în RFG. Asta era realitatea industriei. Aveam o industrie cu un handicap tehnologic enorm.

Nu există şi o parte bună în moştenirea lăsată de Ceauşescu? Oamenii plâng şi se întreabă „chiar aşa proastă era industria noastră? Că am plătit cu ea datoria externă..."
S-a plătit datoria, dar lucrând în pierdere. Iar când am intrat în circuitul normal al pieţei, majoritatea produselor industriale erau în pierdere. Costul de producţie era mai mare decât valoarea de piaţă. Asta, însă, nu înseamnă că oamenii nu-şi pun o întrebare corectă. Iar întrebarea este: „era necesar să pierdem atâtea locuri de muncă?". Pe ei asta îi interesează. S-au pierdut locuri de muncă, dar era firesc. În vechiul sistem, fie că lucrai, fie că nu lucrai, primeai un salariu. În realitate, personalul necesar era mult mai mic. Pe atunci aveam redistribuţie a sărăciei. Dar, în tranziţie s-au pierdut mult mai multe locuri de muncă decât calculasem noi. Strategia noastră, din mai 1990, prevedea o tranziţie de şapte ani în care s-ar pierde două milioane de locuri de muncă. Dar s-au pierdut patru milioane.

Ce urma să faceţi cu cele două milioane de şomeri? Aveaţi soluţii?
Să creăm şanse pentru investiţii care să aducă locuri de muncă. Nu pentru toţi muncitorii. Aşa e când vin investitori străini. La Galaţi, când a preluat Mittal, erau 20.000 de muncitori. Acum sunt 9.000.

Am tot scris pe parcursul acestui serial despre implicarea foştilor agenţi din comerţul exterior în privatizările din tranziţie. După Revoluţie, aceşti oameni şi-au deschis firme prin care au căpuşat întreprinderile şi apoi au fost artizanii privatizărilor.
E o imagine care planează şi chiar şi eu, sincer, am tendinţa, logic, să cred că e adevărat. Exemple concrete s-ar găsi. Dar să ştiţi că ei deţineau un „know-how", un sistem de relaţii. Ei erau deţinătorii relaţiilor comerciale, care de multe ori sunt mai importante decât produsul. După '90, era normal să ceară comisioane pentru a asigura piaţa. Problema este dacă legăturile pe care le făceau ei erau reale sau false.

Păi, s-a dovedit că oamenii ăştia au adus în ţară investitori care nu aveau puterea de a pune pe picioare uzinele. Nici nu puteau şi nici nu voiau...
Anumite întreprinderi au dispărut tocmai pentru că au fost sabotate de cei care aveau în cap să pună mâna pe ele, să preia activele şi mai ales terenul. Iată: uzina de camioane şi uzina de tractoare, ambele de la Braşov. În 1991, am avut şansa să vorbesc cu domnul Werner Niefer, director general la Mercedes. Mi l-a adus Ion Ţiriac, care-l cunoştea. Niefer avea un sentiment bun faţă de România. I-am prezentat programul de reformă şi mi-a spus că vrea să investească în uzina de camioane de la Braşov şi în uzina de autobuze de la Bucureşti. Să facă autobuze şi camioane Mercedes. Dar cei de la faţa locului, cei din conducerea întreprinderilor şi, cred, şi cei din Securitate, au zis: „Dom'ne, dacă vine Mercedes, s-a terminat. Nici nu mai apucăm posturi, nici nu mai putem să mai furăm. Nu ne mai alegem cu nimic". Pentru tractoare am avut oferte de la Fiat. Nu s-a realizat nimic, iar locurile alea au devenit spaţii de speculaţii imobiliare. Deci au fost interese de sabotare, ne-am sabotat singuri.

Cum se făcea sabotarea?
Arătau ostilitate, se asociau cu sindicatele şi într-un mediu ostil nu vine niciun investitor. Unul dintre sloganurile secţiei de dezinformare a SRI era acesta: „Nu ne vindem ţara". Avea ecou politic, dar în fond spunea: „De ce să ia străinii activele? Lasă că le luăm noi". Nu conta că ei nu aveau niciun fel de capacitate de a relansa o asemenea investiţie. Nici nu voiau să o relanseze. Voiau doar să o prăduiască.

FSN a folosit acest slogan cu „Nu ne vindem ţara", Securitatea lucra pentru FSN, din care aţi făcut şi dumneavoastră parte după Revoluţie.
Domnule, eu am combătut acest slogan. Eu eram îngrozit de chestia cu „Nu ne vindem ţara".

Se mai vorbeşte, tot aşa, în popor, că FMI-ul a stabilit cu dumneavoastră, în 1991, ce avem voie să facem şi ce ramuri din industrie trebuie să dispară. 
Nu e adevărat. În ‘91, am făcut scrisoarea de intenţie. Noi ne-am adresat Fondului Monetar Internaţional, pentru că nu mai aveam acces la niciun fel de capital. Din cauza lui Ceauşescu eram complet rupţi în fund. Eram deconectaţi de la circuitul financiar. Aveam nevoie de finanţare şi dacă Fondul ne accepta, atunci şi investitorii căpătau încredere.

Dar Fondul poate impune nişte clauze care se pot dovedi un dezastru pentru ţară?
De principiu, ei nu îţi pot impune. Cu excepţia cazului în care vii rupt în fund la ei. Noi eram într-o situaţie foarte dificilă. Normele pe care ni le-au impus erau mai puţin stricte. Era vorba despre nivelul cheltuielilor publice în raport cu posibilităţile. Asta era un lucru foarte bun. Nu mai puteam cheltui ceea ce nu aveam.

Şi acum, întrebarea de final: cine e de vină?
Vina pleacă de la incoerenţa politicii. N-am avut niciodată o reformă care să continue de la un guvern la altul, şi nici măcar în cadrul aceluiaşi guvern. Am pornit cu o reformă în '91. A fost ştearsă şi patru ani s-a mers în sens opus. Am revenit cu alta, iar a fost răsturnată. Păi în felul ăsta nu mai creezi teren favorabil pentru investiţii. Dacă aş fi continuat mandatul făceam toate! Făceam privatizările cu Mercedes, puneam în aplicare proiectul celor 4.000 de kilometri de autostradă. Costa şapte miliarde de dolari şi am fi avut autostrăzi acum.

"Aro producea, în 1990, maşini complet depăşite. Aro putea continua să existe dacă era preluat de Land Rover, să zicem, şi să producă maşini de teren... militare, pentru care există o anumită piaţă. Cum este maşina Defender, astăzi. Păi acolo erau utilaje de nivelul anilor 1930. Mercedesul nu a fost interesat de Aro, au spus că e mult prea depăşit"

"Dacă am fi profitat de piaţa rusească nu am fi avut niciodată probleme cu industria de mobilă, de încălţăminte şi cu industria textilă.
Ni-cio-da-tă. Ne aşteptau ruşii. Când pierzi tot felul de astfel de oportunităţi, e crimă!"

Când s-a întâmplat mineriada din 1991, a fost un şoc pentru toată lumea occidentală. Helmut Kohl a şi spus: «Ne vom gândi foarte serios de acum înainte dacă mai putem colabora economic cu România». Nu există nici economie, nici investiţii dacă nu există încredere. Încrederea e baza.
Final de incursiune prin „epoca fierului vechi"
Serialul „Prin cenuşa industriei" se încheie astăzi după cinci episoade în care v-am prezentat istoria a patru fabrici dispărute în negura tranziţiei şi explicaţiile primului premier al României postdecembriste. Aţi putut citi despre fabrica de covoare „Covtex" Cisnădie, fabrica de încălţăminte „Partizanul" Bacău, uzinele „Aro" Câmpulung Muscel şi fabrica de ţigarete Sfântu Gheorghe. Sunt patru cazuri relevante pentru ceea ce s-a întâmplat cu o mare parte din economia României după Revoluţia din 1989. Răscolind prin cenuşa industriei am găsit o mulţime de cauze şi de explicaţii şi, datorită lor, putem trage câteva concluzii importante.

Înainte de 1989, România făcea producţie în aproape toate domeniile, iar cea mai mare parte se îndrepta către export. Toate relaţiile comerciale ale statului român cu partenerii externi se derulau prin întreprinderile de comerţ exterior controlate de Securitate. După Revoluţie, întreprinderile de comerţ exterior s-au desfiinţat şi toţi cei care lucrau în ele şi-au înfiinţat firme şi au devenit oameni de afaceri. Ei aveau relaţiile, aşa că au continuat să intermedieze contracte între fabrici şi clienţii de peste hotare solicitând comisioane grase, care intrau acum în conturile lor. Apoi s-au implicat şi în privatizările fabricilor, provocând, de cele mai multe ori, falimentul.

Oamenii din umbră

În trei din cele patru cazuri pe care le-am prezentat, dispariţia unor întreprinderi cu sute şi mii de angajaţi se leagă de numele unor astfel de indivizi. La Cisnădie l-am găsit pe Petre Boldişor, fost agent de comerţ exterior în industria textilă. Prin intermediul său, firma americană Feizy a cumpărat fabrica de covoare şi după câţiva ani a închis-o. Acum caută să vândă ce a mai rămas, adică terenul şi clădirile.

Fostele fabrici ale României văzute prin ferestre sparte

La Aro vorbim despre implicarea „baronului de Argeş" Constantin Nicolescu, fost agent de comerţ exterior în industria auto. El şi colegii de partid din Guvernul Năstase l-au ajutat pe americanul John Perez, un dealer auto pe care îl cunoştea încă din vremea comunismului, să cumpere uzina în urma privatizării din 2003 pentru ridicola suma de 153.000 de dolari. Trei ani mai târziu, uzina era închisă şi utilajele vândute la fier vechi. De remarcat că în ambele cazuri fabricile româneşti n-au ajuns pe mâna unor firme care făceau producţie în domeniu. Cei din comerţ exterior aveau relaţii cu intermediari şi pe ei i-au adus la privatizări: Feizy făcea distribuţie de covoare, Perez era dealer auto.

La închiderea fabricii de ţigarete Sfântu Gheorghe a contribuit Ioan Niculae, declarat recent cel mai bogat român. Fost ofiţer de Securitate, trecut în rezervă la 24 de ani şi implicat mai apoi în comerţul exterior, Niculae a cumpărat, în urma unei privatizări controversate, Societatea Naţională Tutunul Românesc. Acum, din şase fabrici de ţigări nu mai avem niciuna.

Fabrica de la Bacău a ajuns pe mâna lui Ovidiu Budeanu, fost marinar îmbogăţit din bişniţă şi jocuri piramidale, activităţi pe care le-au practicat, de regulă, tot nişte apropiaţi ai Securităţii.

Vinovaţii o duc bine

Au existat, trebuie să o spunem, şi cauze obiective. La uzinele Aro, tehnologia nu mai fusese modernizată de câteva decenii şi maşinile erau tot mai puţin performante. Fabrica de la Cisnădie a fost afectată de intrarea pe piaţă a covoarelor produse în Asia, cu mână de lucru ieftină.

Fabrica de încălţăminte de la Bacău a avut de înfruntat avalanşa „chinezăriilor", iar industria de ţigarete a primit o grea lovitură odată cu venirea în România a marilor companii străine. Dar toate acestea n-ar fi condus la dispariţia definitivă dacă statul ar fi încercat cu adevărat să le ţină în viaţă. În loc de asta, s-au încurajat politici publice prin care s-a grăbit falimentul. Vorbim, de exemplu, de mărirea accizelor la ţigările ieftine, care a afectat puternic fabricile româneşti în favoarea celor trei multinaţionale venite de peste hotare.

După falimentarea fabricilor au rămas în urmă oraşe cu mii de şomeri în care nu se mai produce aproape nimic, o piaţă de consum numai bună pentru mărfurile aduse din import. În acest context, în locul fabricilor dărâmate au apărut mall-uri, cum s-a întâmplat în cazul „Partizanul" Bacău.
Poate cea mai dureroasă concluzie a acestui serial este că deşi în multe cazuri vinovaţii se ştiu, nu li s-a întâmplat nimic. Ba din contră, le merge foarte bine. Sunt în topuri, îşi continuă afacerile, ne zâmbesc relaxaţi şi pozează în victime. Vor trăi şi vor fi liberi!

25.000 de oameni au rămas fără loc de muncă după închiderea celor patru fabrici.

BAIETII ,INTRE EI.................................

Gelu Vișan: Blaga şi Berceanu patronează mafia banilor publici

Crişan Andreescu / 01 Nov 2012 07:57

Fostul deputat PDL, Gelu Vișan, a adus acuzații grave, miercuri seara la România TV, la adresa președintelui liberal-democrat, Vasile Blaga și a lui Radu Berceanu. Vișan a declarat că cei doi lideri PDL patronează mafia banilor publici, dezvăluind și cum funcționează sistemul contractelor oferite cu dedicaţie la ordinele liderilor politici.

Sumele de care a vorbit Vișan sunt greu de digerat pentru un om obișnuit. “România este la un prag la care se sufocă politic şi economic, din cauza corupţiei”, a declarat acesta, făcând următoarea demonstraţie: “Avem 2.000 de candidaţi pentru alegerile parlamentare din 9 decembrie, iar din aceştia cei care contează cu adevărat sunt cam 1.000. Campania electorală costă între 200.000 şi 500.000 euro pe candidat. Să luăm o medie de 300.000 euro, ceea ce înseamnă 300 milioane euro bani care se cheltuiesc în campania electorală, peste ceea ce este oficial, adică bani negri.

 Banii aceştia nu sunt identificaţi în niciun act. Ei sunt bani privaţi, luaţi de la mari societăţi comerciale, care după alegeri trebuie să se întoarcă înapoi la aceste societăţi. Bineînţeles, trebuie să se întoarcă tot sub formă de bani negri şi se întorc prin contracte publice care le sunt atribuite. Comisionul la contracte publice este între 2,5 şi 5 la sută. Să facem o medie de 3%, asta înseamnă că de cel puţin 30 de ori trebuie să primească valoare a contractelor, ca să întoarcă la negru 3%.

 Se merge pe societăţile comerciale foarte mari, pe profitul maxim de 7%. Adică o societate care prinde un contract de 40-50 de milioane pe o lucrare publică e obligată, datorită concurenţei, să aibă un profit de 7%. Dacă ţie îţi întoarce 3% ţie, celei care ai ajutat-o, din profitul ei de 7%, asta înseamnă că mai rămâne cu 4%. Şi dacă lucrul acesta nu-l face, pentru că nu are cum, se duce direct şi atacă lucrarea: face terasamentul prost, în loc să pună piatră spartă pune refuz de ciur, e un întreg sistem aici.

 Un comision de 3% înseamnă 9 miliarde de euro, în lucrări, ca să acopere cei 300.000 euro investiţi în campanie. Patronii acestor societăţi vor să câştige şi ei cel puţin dublu, dar şi politicianul vrea să iasă în profit, astfel că într-un ciclu electoral această sumă se triplează, cel puţin. Astfel, valoarea minimă a unui contract de acest fel, pe un segment de economie de piaţă în România, ajunge la 27 miliarde de euro”, a continuat demonstrația fostul deputat PDL.

 Gelu Vişan a dat şi un exemplu concret în acest sens, cel al firmei doljene Tehnologica Radion, care în 2010 a câştigat o licitaţie publică pentru “întreţinerea multi-anuală iarnă-vară, cu întreţinere pe timp de iarnă, bazată pe criterii de performanţă, legată de condiţiile meteorologice în perioada 2010-2014, pentru Direcţia de Drumuri Craiova”.

 Valoarea contractului este de 148 milioane lei (aproximativ 40 milioane euro). “E firma controlată, dirijată, plimbată către banii publici de Vasile Blaga”, a spus Gelu Vişan, la România TV.

 ”Legătura e veche, de vreo 7-8 ani de zile”, a cumpletat politicianul. “Când Vasile Blaga pune mâna pe telefon şi sună un primar şi spune “Vezi că vine domnul cutare la tine, cu firma Tehnologica”, vi se pare o dovadă de ajuns pentru a stabili această legătură? Blaga acţionează prin interpuşi, nu este atât de copil să se afişeze direct. De asemenea, firma Straco e controlată de Radu Berceanu”, a mai dezvăluit Gelu Vişan.

Gelu Vișan și-a dat recent demisia din PDL, acesta fiind repede cooptat de Dan Diaconescu pentru a candida în Colegiul 8 Băilești, din Dolj pentru Camera Deputaților.

Nicu Paleru - LIVE MONTREAL Ianuarie 2011

                                           EDITIE  LIMITATA ! !
 SPECIAL PENTRU    P. M. T .__si   Vecinul  lui_! !____________________________<

                            

SA NU UITATI!!!

SERIAL ADEVĂRUL -maşina condusă către faliment. Cum a ajuns o firmă de apartament să cumpere un colos al industriei româneşti

30 octombrie 2012, 20:26 |  Autor: Mihai Voinea, Cristian Delcea |

Tipareste

Cândva, Aro era a patra maşină de teren din lume

Istoria singurului autoturism 100% românesc este ca o poveste de dragoste. Începe frumos, se complică odată cu timpul, pentru ca în final să rămână doar amintirile. „Adevărul" recompune filmul eşecului.

În cei 49 de ani de activitate, uzina Aro Câmpulung Muscel a produs peste 380.000 de autoturisme. În anii '70, Aro era a patra maşină de teren ca performanţe din toată lumea. Traseul de la glorie la ruine e presărat cu de toate: încremenirea tehnologică de dinainte de Revoluţie, căpuşarea sistematică din anii '90 şi privatizarea cu autodistrugere programată din preajma aderării României la structurile europene.

Înainte de Aro a fost IMS. În 1957, primele autovehicule produse de uzina argeşeană au fost IMS 57 - copii destul de fidele ale GAZ-ului rusesc. 15 ani mai târziu a apărut primul Aro proiectat şi produs în totalitate de inginerii români. Marian Bădiţă a fost inginer de concepţie la maşina 100% românească. „Am proiectat Aro 24 din bară în bară. Ne-am inspirat după Fiatul Campagnola.

Pe atunci, maşina noastră era pe locul patru în lume la capitolul autoturisme de teren, conform revistelor de specialitate ale timpului. Clasamentele se făceau ţinând cont de cifrele de vânzări şi de aria de extindere în lume. Aro venea după Jeep-ul american, Land Rover-ul britanic şi Toyota japoneză".

CULTURA ARO ÎNCEPEA DE LA ŞOIMII PATRIEI

Aro se vindea în Africa, America de Sud (Columbia a importat cele mai multe maşini Aro), în Europa (cu precădere în Cehoslovacia şi Republica Democrată Germană), în ţările arabe, SUA, Canada. Practic, din trei maşini care ieşeau pe poarta fabricii, două mergeau la export. Colaborarea cu Statele Unite ale Americii a început în anii '70. Americanilor le-a plăcut designul dur al Aro şi chiar au trimis motoare Ford, pentru ca inginerii români să înveţe să producă motoare mai performante.



Aro, o maşină pentru oameni amărâţi

Cum Aro era exportat în peste 100 de ţări, muncitorii români erau adesea trimişi peste hotare pentru a-i instrui pe străini cum funcţionează şi cum se repară motoarele Aro. În Italia era montat cel mai performant Aro din istoria acestei mărci. Românii trimiteau caroseria şi şasiul, iar motoarele ataşate de italieni erau de la fabrica Volkswagen.

În 1976 a fost creat Institutul de subingineri - o clădire lipită de fabrică, unde muncitorii se şcoleau după orele de program. Dar până la institut, copiii şi tinerii erau educaţi în „cultura Aro". Ion Cotescu, fost mecanic auto montor la Aro, astăzi ajuns vânzător de ziare, îşi aminteşte: „De la «şoimii patriei», din grădiniţă, te educau ca viitor muncitor la Aro. Se ducea directorul Naghi la grădiniţe şi copiii cântau şi se jucau cu maşinuţe Aro făcute din lemn".

60% din populaţia activă a oraşului lucra la uzină, adică 12.000 de oameni. Restul lucrau în minele de cărbune din comunele limitrofe. Cotescu îşi aminteşte prima zi de lucru la Aro: „Am fost primit, la fel ca fiecare muncitor nou, de directorul general Victor Naghi, care mi-a arătat ce scria la intrarea în fabrică: «Cea mai înaltă facultate e uzina». Directorul Naghi a zis: «De acum asta e casa ta». Am început cu 1.400 de lei salariu şi am ajuns la 3.000 de lei. Directorul avea cam 6.000 de lei, dar erau muncitori care câştigau mai mult ca directorul".

CEAUŞEŞTII, FRÂNA MAŞINII NOASTRE DE TEREN

Până la Revoluţie, Aro producea între 13.000 şi 20.000 de maşini pe an. Numărul a crescut odată cu megalomania lui Ceauşescu, atingând apogeul în 1989.

Desigur, calitatea a a scăzut, împrospătarea tehnologiei de fabricare a fost sistată, piesele greşite nu mai erau trecute ca rebuturi, ci erau folosite în producţie. Aurel Dordea, director la Aro în perioada de apus a fabricii, 2001-2003, spune că uzina a încetat să mai aibă viitor cu începere din anii '80: „Motivul principal pentru care a căzut Aro este că fabricile de automobile străine au avansat la o tehnologie superioară, iar noi aveam tehnologie de anii '50.

Trenul l-am pierdut în perioada anilor '85-'86 când aveam pregătit un automobil nou, gen Nissan Terano, erau şi probele făcute, tot. Dar directorii de atunci au tot plimbat proiectul pe la Ceauşescu, au tot amânat, şi nu s-a mai făcut. Dacă o făceam, eram obligaţi să schimbăm şi tehnologia. Am rămas la maşina veche şi odată cu asta la tehnologia veche".



În anii ’80, Ceauşescu a frânat investiţiile în uzina de la Câmpulung

Aro 10 TT a fost unul dintre proiectele de maşină blocate de cuplul dictatorial. Maşina avea şasiu de Aro şi caroserie de Dacia Break.„Era o maşină destinată agricultorilor. Când a văzut-o Ceauşeasca, a spus: «Nicule, asta nu-i nici cal, nici măgar»", spune inginerul Bădiţă. Dar a venit Revoluţia, care nici n-a fost la Câmpulung. În 1990, Aro nu mai era a patra maşină de teren din lume, iar curând-curând avea să nu mai fie deloc.


LA ARO SE FĂCEAU ŞI OBUZE

Din 1984, în curtea Aro a apărut şi o fabrică de obuze. În mare secret, să nu ştie nimeni. „Din fabrica de obuze pornea un tunel care ducea sub un deal, unde erau depozitate obuzele. A fost tăiată din temelii şi fabrica asta, după Revoluţie. Unele utilaje n-au putut să le scoată şi au turnat beton peste ele", explică inginerul Marian Bădiţă.

Blestemul anilor '90: atacul „căpuşelor"

La momentul Revoluţiei din decembrie 1989, situaţia uzinei Aro era complicată şi avea multe aspecte. Pe de o parte, stimulată de megalomania lui Ceauşescu, fabrica din Câmpulung ajunsese pe noi culmi ale producţiei, cu aproape 20.000 de maşini pe an, şi avea contracte de export cu zeci de ţări din întreaga lume. Pe de altă parte, maşinile Aro erau tot mai puţin performante întrucât linia tehnologică nu mai fusese îmbunătăţită de câteva decenii.

După 1990, noua conducere a României a administrat „Aro" ca pe întreaga moştenire industrială preluată de la regimul anterior, adică în mod catastrofal. „Petre Roman a spus atunci că industria României este un morman de fiare vechi, ceea ce nu era adevărat. Ei au vrut să inducă populaţiei că totul e distrus, să pregătească lumea pentru ce avea să urmeze. Nu au avut nicio intenţie să îndrepte ce era de îndreptat", acuză Marian Bădiţă, fost inginer de concepţie la Aro Câmpulung. În zilele următoare vom prezenta şi o reacţie a lui Petre Roman.



În anii '90, Nadia Comăneci a promovat imaginea Aro

În cazul Aro, statul a făcut, pentru început, două mari greşeli: a refuzat să investească în retehnologizarea uzinei şi a căutat să satisfacă cu orice preţ cererea uriaşă de pe piaţa internă. Aurel Dordea, directorul „Aro" între 2001 şi 2003, crede că „Aro nu avea nevoie de investiţii prea mari ca să funcţioneze bine şi corect. Era nevoie de modernizarea tehnologiei şi de ceva capital. Dar statul m-a dat pe mâna privaţilor, să mă împrumut acolo şi să plătesc dobânzi mari. Şi de aici a pornit dezastrul". Tot un fost director, Mărţişor Ciobanu, spune că după liberalizarea preţurilor din 1990, materiile prime au fost tot mai scumpe, iar costul de producţie al unei maşini crescuse de la 140.000 de lei la 400.000 de lei. Ministerul de Finanţe nu a permis şi creşterea preţului de vânzare pentru un automobil Aro, ceea ce a făcut ca uzina să lucreze pe pierdere. „Într-o şedinţă de Guvern am ridicat această problemă şi mi s-a spus să tac din gură. Aro a fost distrus cu bună ştiinţă".

CU SACII DE BANI LA POARTA UZINEI

Înainte de 1989, românii puteau să-şi cumpere un Aro doar dacă aveau relaţii la nivel înalt. După Revoluţie, libertate a însemnat inclusiv şansa de a-ţi putea cumpăra mai uşor o maşină de teren. Maşini Aro, multe dintre ele cu defecţiuni, dar în continuare Aro - visul de neatins al românului. Ion Cotescu îşi aminteşte: „În 1989 aveam contracte mari de tot, dar după ce a picat Ceauşescu s-a dat drumul către piaţa internă. Veneau ciobanii cu saci de bani să cumpere maşini Aro, era coadă la poarta uzinei. O Dacie era 80-90.000 de lei, un Aro era 200.000. Şi cu toate astea era o cerere atât de mare că le vindeam pe unele fără roată de rezervă. Directorii au vândut tot la intern, ba chiar refuzau exportul. Şi am început să pierdem contractele la export, plus că n-am mai îmbunătăţit maşina din moment ce în ţară ţi-o cumpărau oricum. Când o dai la extern, ăla îţi mai spune «aia nu e buna, aia nu e bună, schimbă asta, schimbă ailaltă». Şi atunci mai evoluezi şi tu. Noi am rămas pe loc".



Maşina românească a ajuns în peste 100 de ţări. Aici, în America de Sud

MORIŞCA INTERMEDIARILOR 

Această deschidere totală către piaţa internă n-a fost întâmplătoare. În anii '90, aproape toţi cei care s-au perindat la conducerea uzinei din Câmpulung şi-au deschis firme, în mod direct sau prin intermediari. Aceste firme erau un fel de reprezentanţe auto. Luau maşinile de la uzină cu un preţ mic şi le vindeau către populaţie cu un preţ mare. Diferenţa intra în conturile celor care peste noapte deveniseră „oameni de afaceri".
„Mulţi dintre cei care şi-au deschis astfel de firme erau foştii securişti care se ocupau de secţiile din uzină înainte de Revoluţie. Aveau oameni care stăteau la poarta uzinei şi, cum apărea un client, îl îndrumau către firmele lor. În Câmpulung erau vreo 20 de firme. Nu mai putea lumea să ia de la uzină, era obligată să cumpere de la ei. Plus că uzina nu mai cumpăra materii prime de la sursă, lua prin firmele băieţilor deştepţi, care umflau preţurile", spune Ion Cotescu.

Aşa stând lucrurile, este uşor de înţeles de ce contractele la export au fost ignorate şi, treptat-treptat, pierdute în totalitate. Cei din conducerea uzinei aveau tot interesul să vândă către piaţa internă, unde ei şi oamenii lor câştigau sume uriaşe din afacerile cu Aro, care în 1997 încă era pe locul 3 în topul celor mai vândute maşini în România, după Dacia şi Daewoo. Numai că, spre sfârşitul anilor '90, cererea de pe piaţa internă a început să scadă. Populaţia era tot mai săracă şi, în plus, începuse să descopere maşinile second-hand aduse din străinătate, în multe cazuri mai fiabile decât un Aro nou-nouţ fabricat cu tehnologia anilor '70.



Aro, o maşină care a făcut furori pe continentul african

Căpuşată ani la rând de cei care ar fi trebuit să-i vegheze prosperitatea, fără contracte de export şi cu cereri tot mai puţine din ţară, uzinele Aro se găseau într-o situaţie dramatică. Datoriile erau uriaşe, tehnologia - tot mai învechită, iar mare parte dintre miile de angajaţi fuseseră disponibilizaţi. S-au declanşat proteste de stradă. Oamenii au cerut statului să salveze uzina, iar statul a hotărât că singura soluţie este privatizarea. Căpuşele care se hrăniseră ani la rând cu sângele colosului Aro se pregăteau acum pentru lovitura de graţie.

"Eu n-am rămas director la Aro când am văzut că se pune problema privatizării cu Perez. Îi ştiam puterea financiară şi n-am avut încredere".
Aurel Dordea
fost director Aro

Aro şi Caritas
Unii s-au îmbogăţit de pe urma maşinilor Aro în perioada jocurilor piramidale. „Când a fost atunci nebunia cu Caritas veneau şmecherii şi cumpărau maşini cu plata la 30, 60 sau 90 de zile. Mergeau cu ele la Cluj, îi aşteptau pe cei care retrăgeau bani de la Caritas şi le vindeau maşinile. În uzină, maşina era la 400.000 de lei, iar la Cluj-Napoca se vindea cu 800.000 de lei", povesteşte inginerul Marian Bădiţă.

Cadoul statului pentru misteriosul domn Perez

La 26 septembrie 2003, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (APAPS), compania Cross Lander USA, condusă de americanul John Perez, devenea noul proprietar al uzinei Aro Câmpulung Muscel în schimbul sumei de 153.000 de dolari. Guvernul Năstase, care conducea România la acea vreme, a anunţat tranzacţia ca pe un succes, o mutare care va salva uzina de la faliment. Realitatea era alta. Cine văzuse contractul şi cunoştea amănuntele afacerii putea să anticipeze cu uşurinţă ce va
urma.

Cross Lander USA era, de fapt, o firmă de apartament care îşi schimbase numele cu câteva zile înainte de încheierea tranzacţiei. Suna pompos şi familiar, dar nu avea nicio legătură cu industria constructoare de maşini. Şi cu toate acestea, în contract se angaja să asigure în mod gratuit „know-how" în domeniul producţiei şi metodelor tehnologice. O firmă de apartament îşi oferea preţioasa „experienţă" unei uzine care fabrica maşini de aproape 50 de ani! Patronul John Perez, un american cu origini cubaneze, fusese toată viaţa un dealer de automobile şi cultivase relaţii apropiate cu firmele de comerţ exterior ale României comuniste şi cu ofiţerii de Securitate care le controlau. Apariţia lui în privatizarea Aro nu era deloc întâmplătoare.

O PRIVATIZARE FRAUDULOASĂ

Prin contractul de vânzare-cumpărare, Cross Lander USA se angaja să facă investiţii de peste 2 milioane de dolari, să lanseze un noumodel Aro şi, cel mai important, să facă dovada bonităţii într-un termen de 20 de zile printr-un aviz emis de Eximbank. Aceeaşi situaţie ca în recenta încercare de privatizare a Oltchim: dacă firma Cross Lander nu făcea dovada bonităţii în termenul stabilit, contractul era anulat, cum s-a întâmplat în cazul lui Dan Diaconescu.

Numai că, în privinţa lui John Perez, Guvernul a fost mult mai îngăduitor. În toamna acelui an 2003 s-au semnat mai multe acte adiţionale prin care termenul de îndeplinire a condiţiilor era amânat, până când, la 6 ianuarie 2004, şeful APAPS, Ovidiu Muşetescu, a semnat actul final constatând îndeplinirea promisiunilor prevăzute în contract. România asista, de fapt, la o privatizare făcută prin fraudă, întrucât Eximbank nu a emis niciodată vreo hârtie care să ateste bonitate financiară a investitorului John Perez. Ovidiu Muşetescu a murit în anul 2009 şi nu a fost niciodată tras la răspundere.

1.244 DE TONE DE FIER VECHI

Statul român avea să fie în continuare foarte îngăduitor cu americanul John Perez, căruia, după ce că îi vânduse un colos industrial pe o sumă ridicolă, i-au mai şters şi datorii însumând 1.700 de miliarde de lei vechi pe care Aro le avea la bugetul de stat. Bineînţeles că firma Cross Lander nu a făcut nici investiţiile la care se angajase, iar noul model promis s-a dovedit un eşec după ce Perez l-a prezentat în SUA cu mare fast, iar apoi n-a putut onora comenzile, totul transformându-se într-o mare ţeapă. Pe site-urile auto din America, cei care au testat modelul „Cross Lander" scriau că maşina e atât de proastă încât nu i se închid nici uşile.



John Perez a dat un tun şi a dispărut

La scurt timp de la privatizare a devenit cât se poate de clar că John Perez nu era capabil şi nici nu avea de gând să revitalizeze uzina, pe care a început să o vândă bucată cu bucată, ignorând clauzele din contractul de privatizare care interziceau orice înstrăinăre. În 2004, John Perez, care cumpărase Aro cu 153.000 de dolari, a vândut „Fabrica de Scule şi Matriţe", considerată cea mai importantă componentă a uzinei, cu 2,7 milioane de dolari.

De asemenea, în cursul anului 2004, de la Aro s-au vândut 1.244 de tone de fier vechi şi, prin licitaţie, au fost înstrăinate 270 de mijloace fixe (maşini unelte, containere, mijloace de transport, etc.). Cifra de afaceri scăzuse la jumătate faţă de momentul privatizării, pierderile erau tot mai mari, au fost acumulate noi şi noi datorii. Angajaţii au fost disponibilizaţi în mai multe etape, s-a vândut ce mai era de vândut, iar în 2006 uzina Aro, care peste un an ar fi aniversat o jumătate de veac, a încetat să mai existe.

153.000 de dolari este suma cu care John Perez a cumpărat fabrica Aro Câmpulung Muscel.

„Securitatea, iubiţii mei..."

La fel ca în majoritatea privatizărilor care au contribuit la distrugerea economiei româneşti, şi la Aro întâlnim aceleaşi ingrediente: influenţă politică, servicii secrete şi investitori străini care înainte de '89 au lucrat cu firmele de comerţ exterior controlate de Securitate. „Perez a plătit o sută şi ceva de mii de dolari pentru Aro. El nu a cumpărat uzina, i-a fost făcută cadou. Iar un cadou îl faci cuiva pe care îl cunoşti", spune Aurel Dordea, fost director Aro. E o logică corectă, care impune o întrebare: cine şi de unde îl cunoştea pe misteriosul John Perez?

Înainte de 1989, Perez a fost dealer auto în Statele Unite şi în acest fel a cultivat relaţii strânse cu firmele de comerţ exterior ale României comuniste, controlate din umbră de fosta Securitate. E de presupus că, din moment ce derula treburi comerciale cu o ţară din blocul comunist în timpul Războiului Rece, nu putea fi străin nici de structurile statului american. În anii '90 s-a ocupat de distribuţia Coca-Cola în Europa de Est, inclusiv România, iar în 1997, prin firma EEI, a încercat să exporte Aro pe piaţa americană prin intermediul firmei Dunărea SA, patronată de Costin Frâncu, cel care înainte de Revoluţie conducea Întreprinderea de Comerţ Exterior cu acelaşi nume şi care lucra pentru fondurile secrete ale Securităţii.

În momentul privatizării din 2003, John Perez a beneficiat, în mod indiscutabil, de susţinere politică din partea guvernării PSD. Perez se cunoştea bine cu Constantin Nicolescu, „baronul" de Argeş, care la acea vreme era senator PSD. Relaţiilor celor doi datau tot din perioada comunistă, când Nicolescu a fost reprezentantul Dacia Piteşti în America Latină şi mai apoi coordonatorul activităţii de comerţ exterior la Centrala Industrială de Autoturisme Piteşti. Înainte de a face Facultatea de Comerţ Exterior (1974-1978), Nicolescu a lucrat la Aro ca mecanic auto (1967-1969). În prezent, acesta este cercetat de DNA pentru fraudarea unor fonduri PHARE de peste 1,2 milioane de euro.

Influenţa lui Nicolescu s-a făcut simţită în special în problema bonităţii lui John Perez. În mod normal, Serviciul de Informaţii Externe (SIE) ar fi trebuit să adune date despre capacitatea investitorului american de a administra o uzină de importanţă strategică a României şi să facă un raport către APAPS. Presa argeşeană a scris, la vremea respectivă, că fratele „baronului" de Argeş, colonelul SIE Petre Nicolescu, ar fi ascuns datele privind lipsa de bonitate a lui Perez, totul sub protecţia lui Constantin Nicolescu, care ocupa şi funcţia de preşedinte al Comisiei Speciale de control parlamentar asupra Serviciului de Informaţii Externe.

Mărţişor Ciobanu, directorul Aro între 1992 şi 1994, afirmă: „Înainte de privatizare, Perez mi-a cerut o întâlnire. Mi-a propus să facă parte din echipa lui de la Aro, iar când l-am întrebat ce vrea să facă el la Aro mi-a zis: «În primul rând eu nu am niciun ban. Am fost adus să fac această privatizare». Cine l-a adus? Constantin Nicolescu. El s-a aflat în spatele acestei afaceri, cu girul liderilor PSD de la vremea respectivă".

Ciobanu vorbeşte din postura celui aflat, la rândul său, într-una dintre taberele care au vânat uzina Aro. După falimentul din 2006, acesta a reuşit să cumpere Centrul de Studii Auto al fabricii prin intermediul unei firme în care era asociat cu Virgil Măgureanu, fost director al SRI. În Câmpulung se vorbeşte că Ciobanu a fost ofiţer de Securitate sub acoperire, fiind transferat ca inginer la Aro imediat după revolta muncitorilor de la Braşov (1987). Mărţişor Ciobanu confirmă că a părăsit postul de profesor universitar la Braşov şi s-a mutat la Aro Câmpulung în ianuarie 1988, imediat după revoltă, dar spune că unicul motiv a fost incapacitatea de a mai suporta politizarea învăţământului.
Prin fereastra chioşcului său de ziare, Ion Cotescu şuieră a pagubă şi trage o concluzie simplă, de fost muncitor: „Securitatea, iubiţii mei...".



Atât a mai rămas din uzina Aro (foto: Evenimentul muscelean)

ION COTESCU - CONDAMNAT PENTRU TERORISM
În 2007, Ion Cotescu a fost condamnat la un an şi opt luni de închisoare cu suspendare pentru ameninţări teroriste. El a fost acuzat că a răspândit plicuri cu mesaje de ameninţare cu moartea la adresa celor responsabili de privatizarea Aro. Ameninţările vorbeau de infestarea celor vizaţi cu gripă aviară, îmbolnăvirea nevestelor acestora cu SIDA, incendierea caselor şi a maşinilor.

Nimic despre oameni şi melci

Falimentul Uzinei Aro a lăsat mii de oameni pe drumuri, dar a devenit sursă de inspiraţie pentru cel mai aşteptat film al anului, în România: „Despre oameni şi melci", în regia lui Tudor Giurgiu. Scenariul, scris de Ionuţ Teianu, pleacă de la o poveste exploatată de presa locală, dar care a ajuns în paginile ziarelor din toată lumea. Se întâmpla în 2002. Uzina era aproape de faliment, muncitorii erau neplătiţi de trei luni şi scorneau tot felul de idei pentru a redresa producţia: să-i trimită Sultanului din Brunei un Aro (aflaseră din presă că e singura maşină de teren care-i lipseşte din colecţie), sau să doneze spermă la o bancă de spermă. Povestea donării de spermă o ştie cel mai bine liderul sindical Ion Cotescu: „Un mucalit, care citise prin «Evenimentul zilei» că studenţii de la Timişoara donează spermă în schimbul a 50 de dolari, a zis: «Cotescule te duci şi le spui că noi muncitorii le cerem directorilor, celor de la AVAS şi politicienilor să se ducă să doneze spermă ca să salveze fabrica, asta e soluţia noastră». A fost o băşcălie".



Ion Cotescu, sindicalistul care a inspirat rolul lui Andi Vasluianu în filmul "Despre oameni şi melci"

Gheorghe Moraru, redactor-şef la ziarul „Musceleanul", a aflat de gluma muncitorilor şi a venit să se consulte cu ei: o dă sau nu în ziar?
Continuă Ion Cotescu: „Moraru a zis: «Eu o bag în ziar şi iau premiul Pulitzer, dar tu o să mori». Eu i-am zis să o bage, ca să atragem atenţia. Şi a scris că muncitorii de la Aro s-au gândit să salveze uzina donând spermă la Timişoara contra 50 de dolari flaconul şi să doneze de şapte ori pe zi. Dar a scris că sperma de muncitori nu prea e căutată decât pentru alifii de dat pe faţă. Ca să donezi spermă pentru fertilizare trebuie să fii frumos şi deştept. Ar putea dona directorii, ăştia de la AVAS. A fost o miştocăreală, un spirit umoristic. Şi a luat amploare în toată presa naţională şi internaţională".

Filmul, de zece ori mai scump decât uzina

După apariţia articolului, Cotescu nu a murit dar a fost drastic pedepsit de directorii fabricii. Mai mult decât atât, muscelenii l-au făcut vinovat de faptul că şi-au dobândit cu toţii faima de neserioşi sau chiar onanişti.

Scenariul filmului „Despre oameni şi melci" a fost mult modificat. Filmul nu a ajuns să ruleze în Câmpulung Muscel, pentru că aici nu există niciun cinematograf. În oraş aproape nimeni nu ştie de exisenţa filmului „Despre oameni şi melci". Nici măcar Cotescu nu a depus efortul de a merge să-l vadă la Piteşti sau la Braşov, chiar dacă el este cel care a inspirat personajul principal al filmului. „Nu am văzut filmul. Scenaristului i-am povestit cum a fost, dar ei au făcut cum au vrut. Mi-a zis cineva că eu sunt acolo marele şmecher al uzinei. Regulez secretara unui director, fac pe dracu, fac pe lacu. Dă-i în p... mă-sii. Nu mă deranjează decât faptul că în România nimeni nu a spus adevărul despre Aro".

Ca un epilog, costurile de filmare, de producţie şi de promovare pentru filmul lui Giurgiu s-au ridicat la 1.2 milioane de euro. De 10 ori mai mult decât a costat uzina Aro în momentul privatizării.

Beleaua musceleană

În filmul „Despre oameni şi melci", liderul sindical al uzinei Aro, interpretat de actorul Andi Vasluianu, este un bărbat bine, care cunoaşte intim tot personalul TESA de sex feminin de la Aro. Realitatea e însă alta. Ion Cotescu, adevăratul lider sindical, este un bărbat de 59 de ani, cu burtă şi cu diabet. După ce Aro a dispărut a ajuns vânzător de ziare la un chioşc de la intrarea în oraş. Asistă neputincios la moartea presei scrise. În câteva ore a vândut trei ziare.

„Luaţi şi Beleaua!", îi îndeamnă Cotescu pe tinerii veniţi să cumpere ziare cu „locuri de muncă". „Beleaua" este „un ziar cu apariţie surprinzătoare", distribuit gratuit la toate punctele de difuzare a presei din Câmpulung. Se vrea un ziar amuzant, dar nu prea e loc de băşcălie pe plaiurile muscelene.


Beleaua musceleană, un ziar cu apariţie surprinzătoare

Oraşul este încremenit de peste un deceniu. După închiderea Aro, mii de localnici au plecat în străinătate. S-au închis şi minele din zonă, s-a închis şi fabrica de mobilă. Mai funcţionează un combinat de lianţi, unde lucrează, însă, numai câteva sute de oameni. Parcul central e plin cu musceleni buni de muncă, adunaţi la taclale. „Ne-au distrus. Au falimentat uzina şi nu mai avem unde să muncim. Totul e mort", ne spun ei. Fosta platformă Aro a fost preluată, în 2006, de o companie deţinută de fiul lui Ion Raţiu, Nicolae, care a spus că vrea să facă un parc industrial. La poartă scrie, într-adevăr, „Câmpulung Industrial Park", dar dincolo de garduri nu sunt decât ruine.

Pe străzile oraşului mai trece din când în când câte un Aro. Cândva această maşină hrănea 12.000 de oameni, astăzi doar samsarii mai trăiesc pe urma ei. Am vrut să stăm de vorbă cu un posesor de Aro. Am găsit unul pe un site auto. Omul n-a avut nimic împotrivă să-i vedem maşina dar ne-a spus franc: „Fratele meu, eu nu am nicio treabă cu Aro, am luat maşina asta să o vând mai departe. Porneşte la sfert, e întreţinută, nicio problemă...".

1,2 milioane de euro a costat filmul „Despre oameni şi melci", De 10 ori mai mult decât a costat uzina Aro în momentul privatizării.

• •  Cred că reclama cu Nadia a atras atenția celor de la Mercedes, filiala SUA, pentru că imediat au apărut ,,investitorii'' și apoi distrugerea și furtul conceptului ARO.

WAR !!

Analist militar: Antarctica, gazda unei rase de extratereștii , care se luptă cu omenirea !!

Crişan Andreescu / 30 Oct 2012 18:15

Un fost analist militar dezvaluie că omenirea s-ar lupta în Antarctica cu o rasă de extratereștri denumită “Blobs”, de culoare mov, care comunică telepatic.

După ce luna trecută un veteran al războiului din Vietnam a scris că SUA şi China se luptă în largul coastei Californiei cu o civilizaţie extraterestră agresivă, acum un fost analist militar susține că omenirea se luptă de fapt în Antarctica cu o rasă de extratereștri, scrierealitatea.net.

Potrivit fostului analist militar John Kettler, mai multe nave americane și ale unor state asiatice se luptă în Antarctica cu o rasă de extratereștri denumită “Blobs”.  Potrivit lui Kettler, acești extratereștrii au o culoare mov, câte 24 tentacule și comunică unii cu alții prin intermediul telepatiei.

 Acești extratereștri ar avea mai multe baze în Antarctica și ar deține aeronave anti-gravitaționale capabile să zboare cu viteze de câteva ori mai mari decât cele mai rapide avioane ale oamenilor.

 Relatarea fostului analist militar vine în urma relatării lui  Gordon Duff, veteran al războiului din Vietnam şi Senior Editor al site-ului Gordon Duff, care a publicat un articol în care susţine, bazându-se pe informaţii clasificate, că SUA şi China se luptă în largul coastei Californiei cu o civilizaţie extraterestră agresivă.

Gordon Duff susţine că a obţinut informaţii de la serviciile de securitate chineze şi că civilizaţia extraterestră operează dintr-o bază subacvatică pe care a reuşit s-o creeze în Pacific.

 Totuși,  de teoria  lui Duff au ajuns însă să se îndoiască şi site-urile axate pe fenomenul OZN-urilor, precum examiner.com.

La SUPERMARKET.........................................................................

Franz Schubert ~ Serenade ~

Una vorbeşti, alta se-ntâmplă !_______________________________de Grid Modorcea

Grid Modorcea despre jefuirea de zi cu zi a Romaniei

Una vorbeşti, alta se-ntâmplă

de Grid Modorcea

În sfârşit, acum am înţeles de ce toţi investitorii străini fug de România! Experienţa mea, după câteva săptămâni de stat în ţară, îmi spune că la români, una te înţelegi şi cu totul altceva se întâmplă în realitate.
Am fost martor la toată mascarada făcută de Dan Diaconescu în privatizarea Oltchim. Una a vorbit, alta s-a întâmplat. Desigur, acesta e un caz extrem, mă mir că DD mai e în viaţă, că nu a fost spânzurat! El s-a jucat cu focul. E un model de batjocură pe faţă, în care preşedintele ţării, primul ministru, guvernul, parlamentul au privit ca la fotograf tot spectacolul cusut cu aţă albă oferit de acest bişniţar de frunte al mass-media din România.
Dar sunt sute, mii de situaţii în care una se vorbeşte şi alta se întâmplă. Nu vorbesc de ceea ce mi-au povestit alţii, spun ce mi s-a întâmplat mie. Una vorbeşti cu firma Nemo, care face transporturi de colete şi alta e factura în realitate. La fel cu Orange. Faci un contract de 20 de euro şi când vine termenul de plata, plăteşti dublu.
Nu mai vorbesc de obrăznicia angajaţilor. Toţi au tupeu, fiindcă te jecmănesc, dar cine să îi tragă de urechi? Nefiind pedepsiţi, ei continuă să jecmănească clienţii. Fiindcă nimeni nu are timp să-i dea în judecată pentru 20 de euro. Dar aceşti 20 de euro adunaţi de la mii, sute de mii de oameni, sunt o avere.
Şi ne mai mirăm de unde se îmbogăţesc firme ca Orange, UPC, de unde apar escroci ca Vântu sau Sima, de bănci nu mai vorbesc, care percep comision la orice operaţie, fără excepţie, până la micile prăvălii, de unde cumperi alimente cu cardul.
E un jaf pe faţă, nu mai e cu perdea sau mascat ca acum câţiva ani. Nu mai spun de preţuri, care sunt ca în Occident, mai mari decât în America, unde poţi lua o pereche de adidaşi buni cu 10 euro, dar aici nu-i iei decât cu peste 90 de lei.
România a devenit o ţară doar pentru oamenii bogaţi. Adică pentru hoţi. Pentru cel care munceşte cinstit, care trăieşte dintr-un salariu sau pentru un pensionar, e jale. De ce se întâmplă acest jaf? Fiindcă nu există respectul elementar pentru muncă, implicit respectul pentru lege, fiindcă nimeni nu trage la răspundere o firmă sau alta, care practică preţuri cum „vrea” muşchii patronului, de, e piaţă liberă. Da, dar piaţa liberă are şi ea nişte reguli, o disciplină, un control al sistemului. Dar aici nimeni nu respectă legea, toţi fură la serviciul pe care îl au.
Nu mai vorbesc de cei cu care faci contract! O, contractele au ajuns ceva de batjocoră, nu sunt bune de nimic, nu fac cât vorba bunicului de altădată, care era literă de lege! Acum contractele sunt făcute ca să fie încălcate. Căutaţi-l, vă rog, pe editorul Mihai Hodolângă, de la editura Print, care are un contract cu CNC de peste 30 mii lei, pentru volumul „Dicţionarul critic”, a luat avansul, iar de patru ani nu s-a prezentat cu o carte! Nu a făcut nimic. Iar CNC nu i-a dat un telefon să-l întrebe, stimabile, ce se întâmplă cu onorarea contractului?
Şi ca acest „pe lângă” sunt sute de hodoroage, poate sunt mii cu contracte făcute, cu bani daţi, dar care nu au realizat filmele, cărţile sau evenimentele pentru care au fost plătiţi.
Atâta timp cât în România există instituţii precum CNC sau ICR, pe post de vaci de muls, nu e nici o şansă ca ţara să o ia pe calea cea bună. Nu vă spun de sistemul mafiot pe care mi l-au descris mulţi dintre cei care trăiesc în el. România, care mai ieri se afla pe calea construcţiei socialiste, azi e pe calea jafului, asta a ajuns realitatea în ţara mea.
România mi se pare o altă ţară, cu alţi oameni, cu alte reguli, inexistente în ţările civilizate. E o formă de barbarie şi de jaf pe faţă, făcut cu obrăznicie. Ce vreţi caz mai flagrant decât cel al ICR, care schimbă scroafele mai ceva ca la abator: Să validezi o hoţie de pomină şi să fii numit în fruntea bucatelor, aşa cum am arătat în cronica Jaf la Biblioteca Naţională, nu se poate întâmpla decât în politica de la Bucureşti!
Desigur, sunt oameni şi oameni, veţi spune. Nu mă îndoiesc de faptul că România mai are şi oameni serioşi. Din păcate, eu cunosc destul de puţini.
Nu ascund faptul că şi în afară românii sunt la fel de neserioşi. Dovadă că mulţi dintre cei care s-au realizat, au stat cât mai departe de români. Ce credeţi că pe un român hoţ sau neserios îl poate schimba America sau Elveţia? Nu mai departe cazul văduvei pictorului Mircea Ciobanu, despre care am scris o carte, iar doamna, care l-a băgat în pământ la 40 de ani, o procesomană notorie, nu e mulţumită, fiindcă cartea are, scrie ea, „numai 130 de pagini şi soţul meu merita mai mult”. Halal moştenitor! Nici nu cunoaşte cartea, n-a contribuit cu un leu la tipărirea ei, dar are pretenţii! De ce nu scrie ea mai multe pagini?! Ştiţi, doamnă, câte pagini are Hamlet? Dar Luceafărul? Mă mir că nu a vorbit şi de gramaj, poate domnia sa apreciază cărţile numai de la un kilogram în sus! Dar câtă osânză are pe creier, cine o caută?! Şi mi-a promis, dacă scriu această carte, marea cu sarea! S-a ales praful din toate promisiunile!
Când una spui şi alta se întâmplă e dovada cea mai clară a iresponsabilităţii, a mocirlei morale în care se complac unii, a faptului că Justiţia nu funcţionează, că nimănui nu-i pasă de lege.
Oricine, şi cei mai zeloşi forumişti, care îmi tot dau lecţii de etică şi dreptate, trăiesc din minciună, una spun şi alta fac, s-au obişnuit cu păcăleala, legea supremă la români. Aşa este alt individ alterat, Ion Cocora de la Palimpsest, o mostră de una spune, alta face! Nulităţi, iresponsabili, panglicari, ce nici Eminescu n-a cunoscut.
Cu indivizi ca ei, s-a ajuns la România suspendată. Păcăliţi-vă, fraţilor, unii pe alţii, până se va alege praful din coarnele voastre, fiindcă nu sunteţi buni decât de dat cu cornul!

Preluare Curentul