Foto:
Aplicaţia Forţelor Aeriene şi Apărării AA a Teritoriului din vara anului 1989 a avut ca temă: „Verificarea capacităţii de reacţie a unităţilor subordonate în condiţiile unei operaţii de desant aerian executat de agresor cu elicoptere care zboară, pe cât posibil sub zona de acoperire a radarului, în zonele de operaţii Vest, Sud şi Sud-Est”. Această aplicaţie a fost derulată punct cu punct şi în decembrie 1989 a rezultat diversiunea radioelectronică.
În cadrul aplicaţiilor desfăşurate începând cu anul 1986, introducerea ţintelor de către Comandamentul Aviaţiei Militare & Apărării AA a Teritoriului (CAvM & Ap AA T), prin sistemul automatizat ALMAZ, constituia un procedeu utilizat curent, în vederea verificării capacităţii combative a trupelor, care nu implica consumuri de muniţie, carburanţi şi resursă de aviaţie. Proiectantul a creat o schemă de blocaj a lansării accidentale de pe rampa a rachetelor AA, astfel că în absenţa unei ţinte aeriene descoperite de radarul de urmărire al bateriei sau divizionului RAA şi identificate în prealabil ca fiind inamică, nu se putea deschide focul. Singura variantă de înşelare a blocajului de lansare a rachetei AA o constituia introducerea unei ţinte aeriene de către eşalonul superior. Sistemul considera în acest caz că ţinta fusese descoperită de altă subunitate radar şi transmisă prin linia de date, cu toate coordonatele sale. Ceea ce trebuie să ştiţi este că comandantul Aviaţiei şi Apărării AA apăsa pe un singur buton şi ALMAZ – 2 făcea instantaneu transferul datelor ţintei către divizionul dorit şi în maxim 5 secunde racheta AA era lansata practic „în orb”.
Pe 22 decembrie, până la căderea serii, cuplul Ceauşescu fusese deja capturat şi ţinut sub pază armată în cazarma de la Târgovişte. Lovitura de Palat reuşise, Frontul Salvării Naţionale se pusese în fruntea ţării şi practic viaţa trebuia să intre în normal. Numai că pentru a-i legitima pe liderii FSN numiţi de Soros, Ungaria şi SUA, trebuia să curgă sânge românesc ca urmare a scenariului dinainte stabilit, cel cu teroriştii. Ca pretext pentru o nouă tragere din partea armatei era nevoie să fie inventată atacarea ei de către aceşti terorişti invizibili care nu puteau traversa graniţa pe jos sau în TAB-uri, ca să ajungă în doar câteva ore, direct în cele opt mari oraşe ale României, pregătite de armată ca „cetăţi de muncă şi apărare”. Teroriştii trebuiau aşadar teleportaţi la timp, folosind elicoptere şi avioane de transport pentru desant. Şi ele invizibile desigur.
Războiul radio-electronic a început pe 22 decembrie 1989, la ora 17:28, când se întunecase, astfel încât cercetarea spaţiului aerian cu dispozitivele optice era inoperantă. Mai întâi au apărut pe radare 10-15 ţinte aeriene evoluând cu viteză mică, la joasă altitudine, pe teritoriului Ungariei, în apropierea graniţei cu România. După 30-50 de minute, ţinte similare au apărut şi în apropierea graniţei cu Bulgaria şi a celei cu URSS. Manevrele acestor ţinte erau identice, constând în constituirea mai multor formaţii de luptă, în zone de serviciu în aer din apropierea graniţei cu România, pentru ca să dispară brusc de pe ecranele radar. Manevrele sugerau un atac pe mai multe direcţii spre interiorul României, ca început al unei intervenţii aeropurtate, care preceda ofensiva terestră. La orele 19:00 nici o aeronavă militară sau civilă nu mai era autorizată să decoleze de pe teritoriul României. Tot la ora 19:00 pe radare au reapărut ţintele, pătrunzând în spaţiul aerian românesc, de această dată numai dinspre Ungaria, de la Timişoara exclusiv pe direcţia operativă Poarta Mureşului. De la punctul de comandă principal al CAvM & ApAAT, s-a ordonat Diviziei 34 Apărare Antiaeriană de la Timişoara, să execute foc de baraj asupra ţintelor aeriene, intrate în zonele de foc ale regimentului 17 rachete AA de la Reşiţa şi a divizioanelor artileriei AA subordonate. Rezultatul primei salve a fost zero, ţintele continuându-şi nestingherite traiectul prin Poarta Mureşului, în adâncimea teritoriului românesc.
După ieşirea din zona de foc a divizioanelor de artilerie AA din Banat, în zona Hunedoara, grupul compact de ţinte s-a separat în două sub-grupuri. Sub-grupul „Transilvania” a început sa se deplaseze pe direcţia nord-est, spre Sebeş-Alba Iulia-Tg.Mureş-Bistriţa. El a fost luat în primire de regimentul 15 rachete AA de la Hunedoara înzestrat cu S-75 Volhov care a primit ordin de lansare şi n-a doborât nimic. În apropiere de Alba Iulia, în jurul orei 21:00 sub-grupul de ţinte Transilvania a intrat în zona de foc a unui divizion de artilerie AA. Nici focul executat de acesta n-a condus la doborârea vreunei ţinte. În apropiere de Târgu Mureş, ţintele au dispărut subit de pe radar cu puţin înainte de ora 22:00 ca şi când formaţia de elicoptere neidentificate ar fi aterizat, lăsând desantul aerian pe sol, la una din fostele case de vânătoare ale lui Ceauşescu. De menţionat că la Târgu Mureş era comandamentul Diviziei 6 Tancuri (fostă Horia, Cloşca şi Crişan), cea mai puternică mare unitate a Armatei a 4-a Transilvania.
Sub-grupul „Muntenia” a survolat masivul Retezat în jurul orelor 21:00, zburând spre sud-est. De pe aliniamentul pasului Vulcan, în apropiere de localitatea Petroşani, din sub-grupul de ţinte Muntenia s-a desprins o formaţie de ţinte (Oltenia) urmând cursul spre sud, pe valea râului Jiul către Craiova. De menţionat că la Craiova era comandamentul Armatei a 3-a, el fiind apărat de regimentul 51 rachete AA-KUB, care în jurul orei 22:00 a deschis focul împotriva ţintelor aeriene, fără a doborî nimic. Sub-grupul Muntenia şi-a continuat evoluţia spre sud-est, pe aliniamentul Turnu Roşu-Cozia, având loc altă separare. Două noi formaţii de ţinte s-au desprins din sub-grupul Muntenia, unul continuând deplasarea spre sud pe valea râului Oltul, către Râmnicu Vâlcea-Slatina, celălalt urmând traiectul Curtea de Argeş-Piteşti-Bucureşti. Prima formaţie a dispărut de pe radar timp de 30 de minute la Reşca, unde generalul Iosif Rus, şeful Aviaţiei Militare îl ducea cu elicopterul pe Ceauşescu, la o cabană de vânătoare. La faţa locului au ajuns imediat militari din trupele de uscat pe transportoare blindate, pregătiţi să ducă lupta şi să captureze echipajele şi desantul aerian agresor. Numai că militarii nu au găsit nici o urmă de aeronavă sau de desant aerian. A doua formaţie de ţinte a dispărut de pe radar după miezul nopţii, la sud de Bucureşti, după ce în prealabil asupra sa au deschis focul, pe rând, divizioane ale regimentului 4 RAA de la Ploieşti şi cele de la Ghimpaţi şi Moreni aparţinând Brigăzii 1 RAA, toate înzestrate cu S-75 Volhov.
În episodul 7 am explicat de ce a fost aleasă Timişoara drept locul începerii revoltei din 1989 şi am mai spus că dacă din varii motive Lovitura de Palat nu mai avea loc sau dădea greş şi Ceauşescu rămânea la putere, se aplica planul B al lui „Marcel”, conform Declaraţiei de la Budapesta din 16 iunie 1989. Şi armata ungară intra în plină viteză pe culoarele cheie de pe direcţia operativă Poarta Mureşului.
În noaptea de 22/23 decembrie 1989, aproape 1.300 de ţinte aeriene cu caracteristici de zbor asemănătoare elicopterelor şi avioanelor de transport a desantului paraşutat, au fost depistate şi urmărite pe radar de CAAT. În total, 50 de rachete AA de diferite tipuri şi câteva zeci de mii de proiectile de artilerie AA de diferite calibre, au fost lansate de CAAT, asupra ţintelor neidentificate. Cu toţii ne amintim imaginile transmise de TVR în seara de 22 decembrie 1989, când generalul Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major, vorbea la telefon cu generalul Mircea Mocanu, şeful CAAT. Acesta îi raporta că „doborâse” 8 elicoptere şi că acestea nu mai decolaseră din afara graniţelor ci se „orientaseră” de pe halucinante piste subterane, de care armata nu ştiuse până atunci. Numai că toată această mascaradă a fost opera generalilor şi coloneilor din conducerea Comandamentului Aviaţiei Militare & Apărării AA a Teritoriului. Şi a venit timpul ca ei să recunoască acest lucru.
Conducerea Comandamentului Aviaţiei Militare & Apărării AA a Teritoriului îşi exercita actul de conducere din punctul de comanda principal (PCP) prin sistemul automatizat modern ALMAZ -2. Rolul lui ALMAZ -2 era unul de interfaţă necesară monitorizării componentelor sale aflate la unităţile şi marile unităţi de aviaţie şi de apărare AA a Teritoriului. Odată cu descoperirea unei ţinte aeriene de către o subunitate de radiolocaţie, ALMAZ-2 făcea ca informaţia să fie imediat afişată tuturor radarelor de descoperire şi dirijare ale aviaţiei şi rachetelor/artileriei AA. Chiar dacă informaţia primară nu indica existenţa vreunei ţinte aeriene, totuşi sistemul automatizat de conducere o introducea, via PCPrincipal. Fiecare regiment de aviaţie vânătoare, unitate (subunitate), de rachete AA sau artilerie AA, unitate (subunitate) radar era înzestrată cu o componentă VOZDUH 1M, un computer integrator, a cărui memorie înmagazina toate ţintele aeriene introduse şi repartizate de către Comandamentul Aviaţiei şi Apărării AA a Teritoriului de la displayul comandantului acestei categorii de forţe armate. VOZDUH 1M, de la regimentele de aviaţie vânătoare extrapola traiectoria ţintelor repartizate, făcând calculele pentru de introducerea în luptă, a fiecărui avion de vânătoare disponibil.
După decolare, la sol începea dirijarea instrumentală a avionului de vânătoare până pe aliniamentul de interceptare al ţintei aeriene repartizate, de către sistemul de calcul de precizie CASCAD APN-1. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu fiecare rachetă AA lansată. Transmiterea comenzilor de dirijare a avionului de vânătoare era realizată printr-o linie de date imposibil de bruiat numită LAZUR-ARL. De pe aliniamentul de interceptare, pilotul avionului de vânătoare trebuia să descopere singur ţinta, s-o identifice ca fiind inamică şi să o încadreze folosind radarul sau aparatura optică/ infraroşu de conducere a focului de la bord. Rachetele sol-aer erau şi ele dirijate de calculator până în apropierea ţintei, la distanţa la care intra în funcţiune senzorul de proximitate care detecta ţinta. Radarul, aparatura optică/ infraroşu de conducere a focului de la bordul avionului şi focosul de proximitate al rachetei aer-aer funcţionau în mod autonom. Nefiind prevăzute cu componenta VOZDUH 1M, nu înmagazinau ţintele introduse de şeful Comandamentului Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene a Teritoriului prin intermediul interfaţei ALMAZ–2. Acest amănunt explică faptul ca niciunul din cei peste 60 de piloţi decolaţi la interceptare, începând cu noaptea de 23 decembrie 1989, nu a descoperit ţintele pe ecranele radar de bord şi nici nu a raportat vreun contact vizual cu ţintele aeriene pe care ar fi trebuit să le combată.
Până la sfârşitul evenimentelor din decembrie 1989, PCP al CAvM & Ap AAT nu a vrut să ţină seama de existenţa unui puternic bruiaj, care inducea ţinte false. Surprinzător, dar tocmai acesta a interzis unităţilor subordonate folosirea singurului echipament de contracarare existent (VP-15, conjugat cu componenta VOZDUH 1M). VP-15 calcula, prin metoda triangulaţiei, coordonatele ţintei aeriene generatoare de bruiaj, prin recepţia emisiei acesteia de către 2-3 receptoare. Rezulta urmărirea cu maximă precizie a evoluţiei generatoarelor de bruiaj şi eliminarea lor ca ţinte. Dacă s-ar fi folosit această aparatură s-ar fi descoperit că IP celui care introducea ţintele era chiar cel al conducerii CAvM & Ap AA T.
Bineînţeles că tot sovieticii erau de vină. Prin februarie 1990, MApN de comun acord cu Parchetul Militar a expus ca probă materială a războiului radio-electronic, resturile unui balon meteorologic, prevăzut cu un reflector poliedric (un schelet de lemn învelit în foiţă de staniol), menit să inducă radarele în eroare, prin reflectarea undelor electromagnetice emise. Pe cutia de lemn „găsită” în apropiere de Timişoara, era inscripţionat în limba rusă „fabricat în URSS”. Ceea ce a ascuns MApN e faptul că mai exista şi o etichetă pe care scria în limba maghiară: „Cine aduce la organele locale un asemenea obiect primeşte 50 de forinţi”. Acel tip de balon nepropulsat de nimic, de care a fost agăţat şi reflectorul poliedric, nu poate atinge viteza de 200-600 km/h. Mai mult de atât, el fusese în înzestrarea armatei române şi în cea a armatei maghiare, în perioada 1950-1968 fiind importat din URSS, întrucât acesta era furnizorul unic de tehnică militară la vremea aceea. Şi că spre deosebire de normele armatei române şi ale Ungariei, cele ale URSS indicau incinerarea tuturor produselor de acest tip odată cu decizia de scoaterea din dotare. Armata Roşie a renunţat la baloane în 1957, odată cu plasarea pe orbită a primului satelit, prin urmare în 1989 aceasta nu putea folosi un balon pe care nu-l mai avea de 32 de ani.
Notă: Toate informaţiile prezentate în articol aparţin autorului. Postul de radio Vocea Rusiei nu răspunde pentru ele.
Mai mult: http://romanian.ruvr.ru/2013_12_18/Revolutia-Romana-Diversiunea-radioelectronica-din-1989-opera-conducerii-Aviatiei-Si-a-Apararii-AA-3453/
Mai mult: http://romanian.ruvr.ru/2013_12_18/Revolutia-Romana-Diversiunea-radioelectronica-din-1989-opera-conducerii-Aviatiei-Si-a-Apararii-AA-3453/
