VITEAZUL DE PE ODER S-A STINS! Nicolae Păduraru: prezent!

Se sting, pe rând, ultimii eroi. La sfârşitul lunii ianuarie 2015, a plecat la Ceruri vajnicul luptător Nicolae Păduraru, luptător neînfricat împotriva comunismului pe Oder în 1944, în rezistenţa anticomunistă din ţară şi în reeducările din închisorile comuniste.

Nicolae Păduraru s-a născut la 8 martie 1921, într-o familie de muncitori din Bacău. După efectuarea stagiului militar, se va distinge în operaţiunile de pe frontul de Vest, din 1944. Căzut prizonier, în noiembrie 1944, pe râul Tisa, aproape de Szolnok, împreună cu întregul Corp 4 al Armatei Române, inclusiv generalul Platon Chirnoagă, Nicolae Păduraru va cunoaşte supliciul lagărele de prizonieri. De aici va fi recrutat, aidoma altor prizonieri români, de emisarii Guvernului Naţional de la Viena, înfiinţat de Horia Sima ca replică la ocuparea României de către sovietici după actul de le 23 august 1944. Unul dintre aceştia, profesorul Vasile Stoian, fusese prefect de Bacău în 1940, iar Nicolae Păduraru îl recunoscuse.
Ajuns la Viena, va cunoaşte şi alţi lideri ai Guvernului Naţional Român şi ai Mişcării Legionare, precum Corneliu Georgescu, Vasile Iasinschi şi alţii, în timp ce generalul Chirnoagă va deveni comandantul Armatei Naţionale constituite de acest guvern în exil. Se va înrola ca voluntar şi va fi repartizat uneia dintre formaţiunile destinate operaţiunilor speciale. Acest nucleu va fi pregătit în cadrul centrului de instrucţie a trupelor speciale de la Korneuburg, lângă Viena, sub îndrumarea ofiţerilor lui Otto Skorzeny. Tinerii voluntari deprindeau tehnica luptei de gherilă, activitatea de sabotaj şi diversiune în spatele frontului inamic. Nicolae Păduraru este apreciat de instructorii germani şi primeşte gradul de locotenent, cu care va lupta în compania de vânători de tancuri a Armatei Naţionale. Aici se va distinge în mod deosebit, în luptele de pe râul Oder, unde plutoanele comandate de el au opus rezistenţă blindatelor sovietice care avansau spre vest. 17 tancuri sovietice au fost distruse de acest viteaz care a uluit ofiţerii armatei germane pentru dexteritatea cu care pătrundea sub uriaşele vehicule, montând minele magnetice care le anihilau. În aceste lupte s-au tras practic ultimile obuze împotriva Uniunii Sovietice pe teritoriul Europei.
Înainte de capitularea Germaniei de la 9 mai 1945, în cadrul ultimei întrevederi a voluntarilor cu Horia Sima, decide să vină în România, refuzând – modest, cum îi era caracterul – orice funcţie de răspundere în cadrul Mişcării Legionare din ţară. Împreună cu ostaşii comandaţi de el, se va retrage din faţa avansului sovietic, reuşind să cadă prizonieri la trupele americane, care i-au tratat cu umanitarism. Aici, ofiţerii serviciilor secrete americane începuseră deja audierea prizonierilor, în vederea recrutării elementelor necesare luptei împotriva comunismului, care deja se prefigura pe fondul dispariţiei Germaniei naziste.
Eliberat, va parcurge pe cont propriu drumul spre ţară. Aici va se va încadra la fabrica Letea, de lângă Bacău. Va fi recrutat de Constantin Belecciu, şeful organizaţiei muncitoreşti legionare din Bacău. Prin acesta îl va cunoaşte pe Petru Baciu, şeful organizaţiei din judeţul Bacău, responsabil cu echipele mobile şi structura secretă de informaţii. Organizaţia de rezistenţă din judeţul Bacău dispunea de o reţea bine reprezentată, inclusiv în instituţiile publice. În munţi, în zona vârfului Uturea, aprigul Gheorghe Unguraşu organizase împreună cu studenţii din Centrul Studenţesc Legionar Iaşi un amplu depozit de armament, dotat inclusiv cu mitraliere de asalt şi aruncătoare de grenade anti-tanc Panzerfaust, dar şi cu un radio-emiţător pentru legătura cu Vestul. Aici urma să fie amplasat centrul de rezistenţă armată din Moldova de mijloc, în momentul declanşării mult aşteptatului conflict între Occident şi URSS (care din păcate s-a dovedit o iluzie). Echipele mobile ale lui Petru Baciu, care între timp se ocupau de culegerea informaţiilor destinate aliaţilor occidentali, urmau să arunce în aer podurile din trecători şi să distrugă cablul telefonic ce unea Moscova cu Balcanii, şi care trecea pe teritoriul judeţului Bacău.
Toate acestea însă nu au mai putut fi puse în practică. Pe neaşteptate, în noaptea de 14-15 mai 1948, Siguranţa controlată acum de agenţii NKVD-ului sub conducerea lui Gheorghe Pintilie şi Nicolscki (Grunberg) declanşeazăcea mai amplă operaţiune de arestări din istoria României. Peste 15000 de legionari sunt arestaţi în acea noapte. Neculai Păduraru va cădea, odată cu majoritatea organizaţiei din Bacău. Supus la chinuri inimaginabile în cadrul anchetelor interminabile la Suceava, va fi condamnat la 7 ani de temniţă grea. Va cunoaşte ororile experimentului reeducării prin tortură la Gherla, unde şeful său Constantin Belecciu va muri sub tortură. Va încerca să se sinucidă, tăindu-şi venele, dar va fi salvat de ceilalţi deţinuţi.
După expirarea pedepsei, Neculai Păduraru nu este eliberat. În dosarul său de Securitate, există documente în care organele represive cer să nu fie pus în libertate, întrucât, constrâns să colaboreze cu acestea, pentru a câştiga timp, a încercat în repetate rânduri să-i inducă în eroare pe securişti. De aceea, va fi internat trei ani cu domiciliu obligatoriu la Dropia, în judeţul Călăraşi, după care se va întoarce la familia lui. A fost un familist desăvârşit şi un tată-model.
După 1989, s-a implicat cu aceeaşi dezinvoltură în regruparea vechilor luptători, militând atât în Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, cât şi în Fundaţia Buna Vestire şi Partidul „Totul pentru Ţară” („Pentru Patrie”), reînfiinţat în 1993 de veteranii legionari, în frunte cu Nistor Chioreanu şi Virgil Mateiaş. A contribuit enorm la construirea sediului TPT din Bucureşti, str. Veseliei 21, a susţinut intens apariţia revistelor Buna Vestire, Crezul nostru şi Buciumul. Era omul faptelor. Vorbea puţin şi era totdeauna gata atunci când era nevoie să ajute. Îmi amintesc cu nostalgie de firea molcomă şi caldă ca sufletul moldovenesc a acestui uriaş cu suflet de copil. Ne întâlneam o dată pe lună, cu ocazia şedinţei pe ţară a Partidului „Pentru Patrie”, când venea împreună cu inginerul Vasile Abuligesei, reprezentând filiala Bacău. Nopţi petrecute până la ore târzii, la poveşti de pe front, din Armata de la Viena, din rezistenţă şi din închisori. Apoi, era nelipsit la toate manifestările care aveau loc la Bacău, la Bucureşti sau oriunde în ţară.
Cu durerea despărţirii în suflet, dar îmbărbătaţi de nădejdea revederii, ne plecăm frunţile înaintea memoriei tale, drag camarad şi îndrumător. Fie ca recunoştinţa noastră să-ţi încununeze memoria, aidoma florilor ce-ţi vor dezmierda mormântul sfânt.