Istoria lumii Istoria României ISTORIA ROMÂNIEI8 motive pentru care România a pierdut Primul Război Mondial. Cauzele înfrângerilor dezastruoase din 1916 Generalul german August von Mackensen, învingător al României (alături de Erich von Falkenhayn) în 1916, urcă scările Catedralei Catolice din București în dimineața zilei de Crăciun a aceluiași an. Von Mackensen a fost și guvernatorul teritoriilor ocupate până în noiembrie 1918 100 de ani de propagandă ascund poporului nostru faptul că România a pierdut, de fapt, Primul Război Mondial. Acesta este unul dintre cazurile în care adevărul istoric a fost deformat cu ciocanul propagandei pe plan intern, minciuna fiind folosită cu scopuri multiple în diverse epoci și regimuri. Dar adevărul este că înfrângerile au fost mult mai multe decât victoriile în campania începută în august 1916, încheiată oficial în martie 1918 și reluată cu 24 de ore înainte de semnarea armistițiului pe Frontul de Vest. România a fost, de fapt, învinsă de Puterile Centrale și obligată să semneze o pace umilitoare la un an și jumătate după ce intrase în război. Aliații ne-au reproșat din plin acest lucru la Conferința de Pace de la Paris. Eșecul este constatat de toți istoricii străini și recunoscut pe ocolite (sau nerecunoscut deloc) de cei români. Doar o excepțională întorsătură a evenimentelor a făcut posibil ca România, învinsă și scoasă din luptă în martie 1918, să participe în final ca învingătoare la tratativele care au dus la recunoașterea unirii cu Transilvania, Banat, Bucovina și Basarabia. Însă această conjunctură fericită ni s-a datorat într-o mică măsură. Victoria Antantei (Franța, Anglia, Statele Unite, Italia) împotriva Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Bulgaria), survenită în noiembrie 1918, a anulat tratatul de pace semnat la București de România și inamicii săi cu 7 luni și jumătate mai devreme (pe 26 martie același an). Actul a fost parafat de premierul Marghiloman și validat de Parlamentul României în iunie. Este adevărat că Regele Ferdinand, spre cinstea sa, nu a promulgat niciodată actul, însă acesta este doar un detaliu juridic care n-a păcălit pe nimeni. Scriptic, tratatul n-a fost validat, dar el a produs efecte concrete. Din fericire, Aliații învingători au obligat Germania, în textul armistițiului din 11 noiembrie 1918, să renunțe la toate tratatele semnate până atunci, inclusiv cele cu România și Rusia bolșevizată. Dar existența documentului, cu prevederile sale catastrofale – pierderea Dobrogei trecută la Bulgaria, pierderea trecătorilor din Carpați în favoarea Ungariei, acapararea grânelor și a petrolului de către germani, existența unor trupe de ocupație finanțate de statul român –, nu poate fi omisă. Cum s-a ajuns însă aici? Cum a pierdut România, de fapt, războiul? Povestea campaniei românești din 1916 pe scurt: Intrată în luptă la sfârșitul lui august 1916, armata noastră a fost învinsă imediat în Sud, de către trupele germane, bulgare și turcești, iar apoi – și în Nord, pe măsură ce germanii și austro-ungarii au reușit să-și trimită diviziile în Transilvania. Românii au fost zdrobiți de trupele comandate de Erich von Falkenhayn în luptele de la Sibiu și Brașov, apoi împinși înapoi, peste munți. În Dobrogea, August von Mackensen a ocupat Cadrilaterul, apoi Mangalia, iar în final, Constanța și calea ferată Cernavodă – Constanța. După o lună și ceva de eforturi, nemții au spart frontul în Valea Jiului, la începutul lui noiembrie 1916, apoi au debușat în Oltenia. Mackensen a trecut Dunărea la Zimnicea și, alături de Armata 9 a lui Falkenhayn, a pornit un atac concentric, împingând trupele române către Moldova. Armatele noastre au încercat o mare bătălie pe Neajlov, pentru apărarea Bucureștiului, dar rușii au refuzat să intre în luptă în momentul decisiv și diviziile române au fost zdrobite complet. Forțele Puterilor Centrale au ocupat toată țara până la Siret. România nu a fost cotropită cu totul în iarna 1916-1917 din trei motive: – nemții și austro-ungarii erau epuizați după efortul făcut, – drumurile deveniseră impracticabile și – pe linia frontului apăruseră 1.000.000 de soldați ruși trimiși de țarul Nicolae al II-lea să salveze situația. Cu eforturi supraomenești, Franța (în special) a reechipat și instruit armata română în iarna și primăvara lui 1917. Un alt fapt incontestabil este că renașterea armatei române li s-a datorat francezilor, care au trimis un general (Henri Berthelot a fost un șef de stat major din umbră), sute de ofițeri și subofițeri, zeci de piloți, un foarte numeros corp medical. Cu armament occidental, francezii au instruit la propriu armata română, învățându-i și pe ofițerii autohtoni să-și facă meseria. Printre marile câștiguri a fost și acela că ofițerilor români li s-a spus că nu mai au voie să-și bată soldații – obicei care, în Franța, încetase cu 100 de ani în urmă! Așa au fost posibile, în vara lui 1917, operațiunile încununate de succes, atât de mult rostogolite în istoriografia României: ofensiva de la Mărăști și bătăliile defensive de la Mărășești și Oituz. Cele trei succese au avut, într-adevăr, o importanță majoră, lor datorându-li-se supraviețuirea României ca stat și șansa de a reveni în război cu 24 de ore înainte să se semneze armistițiul pe Frontul de Vest, pe 11 noiembrie. Dar fără victoria Aliaților în Vest, aceste trei bătălii n-ar fi făcut decât să amâne deznodământul. Intrată în convulsiile revoluției, Rusia își pierduse puterea de luptă. Armatele rusești s-au dezintegrat și, rămasă singură, România a fost nevoită să semneze mai întâi armistițiul, apoi pacea. În final, capitularea nu s-a produs din vina României – redusă la teritoriul Moldovei, încercuită de inamici și fără posibilități de a se aproviziona. Dincolo de asta, indiferent de cauze și de circumstanțe, eșecul rămâne eșec. Dar de ce a fost, totuși, învinsă România? În august 1916 s-a plecat, până la urmă, de la o situație favorabilă. Puterile Centrale aveau în acel moment foarte puține trupe în Transilvania și nordul Bulgariei. Românii au atacat prin surprindere și, pe parcursul întregii campanii din 1916, au avut superioritatea numerică față de inamici. Cu toate acestea, lupta s-a pierdut. Dintr-un tablou foarte complex, care este tratat de istorici în volume întregi, am ales 8 cauze majore ale dezastrului. Intrarea României în război, așteptată de aliați ca o lovitură decisivă, menită să pună capăt războiului, s-a transformat repede într-o imensă farsă, țara noastră devenind o povară pentru toată lumea. Ba, mai mult, unii istorici cred că ocuparea Țării Românești, cu resursele sale inestimabile de grâne și petrol, a ajutat de fapt Germania să prelungească războiul încă un an. Cum a fost posibil așa ceva? Ce a contribuit la un asemenea deznodământ? 1. Corupția din administrația română și nepregătirea armatei pentru război Liderul liberal Ionel Brătianu poartă o mare răspundere pentru corupția la vârf din politica, administrația și armata română în preajma Primului Război Mondial, precum și pentru starea jalnică în care se aflau trupele în ajunul războiului. Premierul a dus o politică de acaparare a tuturor instituțiilor. După începerea ostilităților a intrat în depresie și, copleșit de teamă, a comis o serie de erori majore. Singura decizie bună a fost aceea de a le cere francezilor să-i trimită o misiune militară stufoasă, care să preia comanda armatei române România a început războiul cu o armată numeroasă, dar foarte slab echipată și instruită. Dar, mai ales, cu o comandă sub orice critică. Decenii la rând înaintea războiului, România avusese cel mai mic buget alocat armatei din întreaga Europă – mai mic chiar decât al Bulgariei și al Serbiei. Marea eroare a fost aceea de a crede că semnarea alianței defensive cu Germania, Austro-Ungaria și Italia (în 1883) ne va feri de pericolul rusesc, în special. După 3 decenii în care armata a fost neglijată, destrămarea pactului și izbucnirea Primului Război Mondial ne-au prins complet nepregătiți. În plus, până și puținii bani alocați oștirii române erau delapidați de politicieni și ofițeri. În armată se promova, ca și azi, pe bază de vechime și de pile. Ajunseseră colonei și generali tot felul de neisprăviți, incompetenți, protejați de partid și impostori. Prea puțini promovaseră pe merit. Pe hârtie, conducerea armatei române părea că stătea bine. Erau oameni cu studii militare la Viena, Torino, Berlin sau Paris, unii se lăudau cu tratate teoretice, alții erau profesori apreciați la Școala Superioară de Război. Începerea luptelor a arătat că, de fapt, toată această liotă – mai puțin câteva excepții pentru care degetele de la mâini sunt suficiente – nu făcea doi bani. Perioada neutralității din 1914-1916 a fost irosită de ofițerii superiori români. Schimbările fundamentale de tactică survenite pe câmpurile de luptă în Primului Război Mondial n-au fost studiate și însușite de ofițerimea română preocupată de fitile, intrigi, căpătuială și politică. Până în preajma intrării în război, comandanții au folosit concentrarea pentru instrucție a trupelor ca să-și umple buzunarele. În loc să fie pregătiți pentru luptă, soldații – în proporție copleșitoare țărani analfabeți – erau trimiși, cel mai adesea, să execute diverse lucrări antamate de cei care-i comandau. Folosiți pe post de mână de lucru ieftină, oamenii vedeau ce se întâmplă și, la rândul lor, nu făceau altceva decât să încerce să se fofileze. Ofițerii eliberau permisii și învoiri pe bandă rulantă, contra șpagă. Să nu uităm că însuși șeful Marelui Stat Major, generalul Vasile Zottu, fusese implicat într-o foarte urâtă poveste de corupție care mirosea a trădare de țară. Numele său fusese găsit în seiful unul afacerist neamț, alături de numeroase altele de politicieni, militari, jurnaliști și magnați români cărora spionajul german le-ar fi dat mită. Banii de armament erau puțini și se furau, așa că România a intrat în război cu artilerie grea depășită și puțină, fără artilerie de munte, grenade, mortiere de tranșee, puști-mitralieră, puști moderne și cu foarte puține mitraliere. Generalii români, ignoranți și grobieni, se băteau cu pumnul în piept că n-au nevoie de artilerie și de mitraliere, pentru că ei vor ataca “în sunetul goarnei” și “cu piepturile soldaților noștri”. Asta a dus, în final, la un carnagiu. România a pierdut, în intervalul august – decembrie 1916, circa 3-400.000 de oameni, tot armamentul și două treimi din teritoriu, în timp ce pierderile inamicului au fost de aproximativ 60.000, deși a trebuit să surmonteze obstacole naturale formidabile: zidul Carpaților, traversarea Dunării, drumuri impracticabile. 2. S-a întârziat prea mult intrarea în război Ionel Brătianu, premierul liberal al României, a negociat la sânge și până în ultima clipă, ca un “cămătar politic”, toate detaliile posibile ale intrării în război. Faptul că nu s-a lăsat și a încercat să scoată profit maxim din nevoia Antantei de România nu e, în sine, un lucru rău. Doar că, pe de o parte, Aliații – scârbiți de șantajul pe care vedeau că-l practică premierul român – au convenit în secret să nu respecte angajamentele luate, iar pe de altă parte, tergiversarea intrării în luptă a dus la pierderea momentului propice pentru România. În vara lui 1916, Aliații se aflau în ofensivă peste tot și se părea că Puterile Centrale sunt în corzi. Nemții se împotmoliseră în “tocătorul de carne” de la Verdun, iar britanicii pregăteau marele atac de pe Somme. Rușii declanșaseră ofensiva Brusilov în Galiția, operațiune de amploare care aproape că scosese Austro-Ungaria din luptă. Italienii presau puternic la Isonzo. Forțe franco-britanice debarcate la Salonic puneau în pericol Bulgaria. De luni întregi, nemții și austriecii nu mai reușiseră să formeze nici măcar o divizie nouă, toate resursele fiind direcționate pentru a competa pierderile diviziilor deja existente. Părea, așadar, momentul ideal ca România să intervină și să dea bobârnacul decisiv acestui echilibru precar în care se găseau Puterile Centrale. Numai că această ocazie a fost ratată de Brătianu, prea preocupat să obțină un profit cât mai mare din tratativele cu aliații. Până s-a hotărât premierul liberal, până s-a semnat tratatul cu Antanta, până s-a mobilizat armata și până s-a pornit ofensiva, deja lucrurile se liniștiseră. Ofensiva rușilor în Galiția se stinsese, trupele franco-britanice de pe frontul cu bulgarii fuseseră respinse pe poziții defavorabile, italienii își terminaseră energia ofensivă la Isonzo. În aceste împrejurări, germanii, austro-ungarii și bulgarii au putut lua trupe de ici, de colo, ca să le trimită în august-septembrie pe frontul românesc. 3. S-a atacat în direcția greșită Ipoteza Z, planul de campanie al României în 1916, prevedea un atac pe etape în Transilvania. În prima fază, frontul urma să fie scurtat de la 750 km la circa 300-350 km prin înaintarea până la aliniamentul răului Mureș. Apoi urma atacul până la linia Carpaților Occidentali. În final, trupele române urmau să debușeze în Câmpia Panonică, spre Budapesta. Planul avea serioase hibe. În primul rând, stabilea etape de înaintare excesiv de mari pentru niște trupe care mergeau pe jos. În al doilea rând, nu ținea cont de o posibilă reacție energică a inamicului. În al treilea rând, nu lua în calcul forța extraordinară a armatei germane. Ipoteza Z, planul de acțiune al armatei române, a prevăzut ca 65% din efectivele disponibile să se concentreze pe ofensivă în Transilvania, în timp ce aproximativ 35% din trupe urmau să adopte o atitudine defensivă în Sud, la granița cu Bulgaria. Asta însemna că 369.159 de oameni s-au îndreptat spre Transilvania, în timp ce 142.523 de oameni au rămas în poziții defensive în Dobrogea și de-a lungul Dunării, înspre Bulgaria. S-a comis astfel eroarea de a pune rațiunile politice înaintea argumentelor de natură militară, care cereau, din contră, o ofensivă hotărâtă și rapidă contra Bulgariei, simultan cu o defensivă activă pe linia Carpaților. Aceasta nu este o speculație și nici o discuție contrafactuală inițiată ulterior de istorici care n-aveau ce face. Generalul Alexandru Averescu, cel mai apreciat și influent comandant militar român, care fusese șeful Marelui Stat Major în 1913, în timpul campaniei românești din Bulgaria, în Al Doilea Război Balcanic, dar și ministru de Război în 1907, pledase încă dinaintea intrării în luptă pentru această strategie. Numit în august 1916 comandantul Armatei a II-a din Transilvania, el a rămas fidel ideii sale și după ce România a început luptele. Atașații militari ai Aliaților erau și ei de părere că ar fi fost mai bine ca România să atace în Bulgaria, în loc de Transilvania. Motivele erau destul de clare, deopotrivă militare și strategice. Bulgarii erau un adversar „mai pe măsura noastră”, după cum estima Averescu. N-aveau nivelul armatelor germane. Principalele forțe bulgărești, susținute de câteva divizii germane, se aflau în acel moment în Sud, unde luptau, în zona Kavala – Monastir, cu trupele franco-engleze. O lovitură puternică, dată cu circa 300.000 de soldați români și cu corpul expediționar ruso-sârb de circa 30.000 de oameni trimis de STAVKA, ar fi avut șanse mari să înfrângă armata bulgară și micile detașamente germane (câteva batalioane) aflate în zona Dobrogei. Prinsă între două fronturi, Bulgaria ar fi fost constrânsă să se predea, moment din care situația Puterilor Centrale ar fi devenit disperată și nesustenabilă militar. Scoaterea Bulgariei din luptă ar fi rupt comunicațiile dintre Germania și Austro-Ungaria, pe de o parte, și Imperiul Otoman, pe de alta, ceea ce ar fi dus, foarte probabil, la o capitulare și din partea sultanului de la Istanbul. România ar fi eliminat pericolul de a lupta pe două fronturi (în Carpați și pe linia Dunării și a Dobrogei). În sfârșit, s-ar fi scurtat foarte mult linia de aprovizionare a României cu Franța și Marea Britanie. Armamentul, muniția și proviziile s-ar fi putut descărca de pe vapoare la Salonic și aduce apoi cu trenul în țară, o rută infinit mai scurtă și mai facilă decât cea greoaie și nesigură pe precarele căi ferate rusești. Nu în ultimul rând, odată eliminate Bulgaria și Imperiul Otoman, trupele franco-engleze, alături de reconstruita armată sârbă, s-ar fi putut alătura românilor în efortul de a împinge armatele germane și austro-ungare către Budapesta. În locul acestui scenariu pentru care au militat destui ofițeri, în frunte cu Averescu, Guvernul liberal condus de Brătianu a ales atacul în Nord, asupra Transilvaniei. Rațiunile politice au primat în fața celor militare, iar prețul a fost plătit foarte scump de întregul popor român, cu sute de mii de morți, ani de ocupație și de chin, sărăcie, boli și foamete. Ar fi însă nedrept ca Brătianu să fie judecat foarte aspru. Premierul avea, la rândul său, motive bine întemeiate să insiste pentru atacul în Transilvania. Ionel Brătianu a trăit toată viața cu amintirea trădării rusești de care avusese parte tatăl său, Ion C. Brătianu, premierul țării în 1878. România a intervenit în războiul ruso-turc din 1877-1878 la cererea țarului Alexandru al II-lea, într-un moment în care trupele ruse dădeau semne că nu pot gestiona situația. Armata română condusă de Carol I a contribuit decisiv la victorie, dar după încheierea conflictului rușii n-au mai vrut să plece din țara noastră, iar la tratativele de pace ne-au trădat. Pentru a scăpa de armata rusă, a fost nevoie ca România să își concentreze forțele și să se pregătească fățiș de război. Apoi, la negocieri, țara noastră n-a fost primită ca beligerant, spre furia lui Brătianu senior. În final, Rusia ne-a luat județele din Sudul Basarabiei. La schimb, ni s-a dat Dobrogea, teritoriu turcesc care nu fusese niciodată al nostru și care în acel moment era foarte sărac și depopulat. Acele momente l-au bântuit pe Ionel Brătianu. El nu avea încredere în ruși și știa că, dacă România n-ar ocupa fizic Transilvania, erau mari șanse să rămână fără această provincie istorică pentru care intraserăm, de fapt, în luptă. Apoi, mai era opinia publică. Soldaților le-ar fi fost foarte greu să înțeleagă ce caută să lupte și să moară în Bulgaria, când, de fapt, ei voiau să-i elibereze pe frații din Transilvania. Toate aceste motive au făcut ca, până la urmă, să se ia hotărârea greșită din punct de vedere strategic și militar. 4. Decizia de a schimba radical direcția atacului la doar 10 zile după ce se intrase în război Regele Ferdinand (în centru, cu mâna la umăr) înconjurat de ofițerii Marelui Cartier General și de prințul Carol (viitorul rege Carol al II-lea). Speriați de victoria bulgarilor la Turtucaia, suveranul și generalii, alături de Brătianu, au comis o eroare majoră, hotărând la 10 zile după pornirea ofensivei din Transilvania să schimbe radical planul și să atace spre Bulgaria. Rezultatul a fost pierderea inițiativei strategice pe ambele fronturi și un dezastru militar De parcă toate erorile de mai sus n-ar fi fost suficiente, la scurt timp după intrarea în război s-a mai comis una – provocată, până la urmă, tot de incompetența conducătorilor militari și politici. Pierderea Diviziei 17 la Turtucaia, într-o luptă de 4 zile (2-6 septembrie) în care comandamentul central, șeful trupelor din teren și generalii celorlalte divizii din zonă s-au comportat mizerabil, a provocat o panică de nedescris la București. Nimic nu era încă pierdut, dar premierul Brătianu a început să plângă ca un copil în ședința de guvern. Pe străzi și în cafenele se trecuse de la entuziasmul delirant din primele zile la cea mai adâncă depresie. Toată lumea se temea, irațional, că bulgarii vor trece din clipă-n clipă Dunărea și vor ocupa Bucureștiul, iar asigurările date de comandanții armatei au fost ignorate. În această groază nebună care cuprinsese întreaga opinie publică a apărut generalul Alexandru Avererescu. Într-un consiliu de război ținut de Regele Ferdinand cu șeful Marelui Stat Major și cu comandanții de armate, Averescu a profitat de ocazie să lanseze niște critici sălbatice asupra tuturor. Generalul – cel mai competent din corpul de comandă român în acel moment – nu și-a putut ține în frâu resentimentele și frustrările, pentru că el considera că ar fi meritat să fie numit șeful Marelui Stat Major și nu doar comandant al Armatei a II-a. Averescu a criticat componența trupelor, planul de operațiuni și acțiunile celorlalți generali. Și a propus un alt plan: să se oprească ofensiva abia începută în Transilvania pentru a transfera trupe în Sud, contra bulgarilor. Era, de fapt, reluarea planului propus și susținut de el înainte de începerea războiului. Regele Ferdinand, copleșit de situație, a acceptat și l-a mutat pe Averescu de la Armata a II-a, din Transilvania, la comanda nou-createi Armate a Dunării, care urma să cuprindă 16 divizii. Dar ceea ce, înainte de intrarea în luptă, ar fi fost cea mai bună variantă (atac înspre Bulgaria, defensivă pe linia Carpaților), acum s-a transformat în cea mai proastă soluție. Aflate în plină ofensivă, numeroase divizii au fost extrase de pe frontul transilvan, încărcate în trenuri și trimise spre Dobrogea și București. Atacul românesc de peste Munții Carpați s-a oprit înainte de a-și atinge măcar ținta primordială, depășirea lanțului muntos și alcătuirea unui front continuu pe Mureș după depășirea trecătorilor. Armata română care trecuse munții a rămas în poziții vulnerabile, fragmentate, cu efective reduse, iar nemții care începuseră să apară în zonă n-au ezitat să profite de situație. În acest timp, trupele române trimise înspre Bulgaria au fost concentrate de Averescu la Flămânda, o localitate de la malul Dunării, în apropiere de Comana, pentru a trece fluviul peste un pod de vase. Dar generalul român a gândit prost acțiunea, subordonații săi n-au executat cum trebuie ordinele și flotila austriacă de pe Dunăre, ajutată de aviația germană, a bombardat podul de vase, împiedicându-i pe români să își ducă la capăt planul. O furtună venită după aceea a desăvârșit dezastrul, făcând praf podul. Operațiunea de la Flămânda a eșuat lamentabil, iar în final Regele Ferdinand a fost nevoit să contramandeze totul și să urce iar în vagoane trupele pentru a le retrimite în Transilvania, unde situația devenise, între timp, critică. Așa s-au pierdut, absolut prostește, săptămâni vitale pentru cursul războiului. Nehotărârea, amatorismul, labilitatea psihică, frustrările unor generali au făcut ca aproape jumătate din armata română să-și petreacă săptămâni decisive din luna septembrie în trenuri, făcând naveta între Dunăre și Carpați, în loc să fie în tranșee. Ceea ce s-a întâmplat între 7 septembrie și 4 octombrie 1916 a fost descris plastic de către istoricul american Glenn E. Torrey: “O proverbială schimbare a cailor de la căruță în mijlocul râului”. 5. Calitatea și experiența comandanților germani Generalul Erich von Falkenhayn (primul din stânga), un excepțional ofițer care a brevetat în România principiile războiului-fulger aplicate în Al Doilea Război Mondial de Germania, a comandat cu pricepere Armata 9 germană pe frontul din Transilvania. El a surmontat superioritatea numerică a românilor prin acțiuni inteligente și rapide Comandanții trimiși de Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman împotriva României au fost printre cei mai competenți și energici din corpurile lor ofițerești. În Nord, comanda Armatei 9 germane i-a fost încredințată experimentatului și foarte competentului Erich von Falkenhein, cel care ocupase până atunci funcția de șef al Marelui Stat Major – adică era comandantul de facto al tuturor armatelor Germaniei. Acesta avea la dispoziție ofițeri deosebit de valoroși. Străpungerea de pe Jiu a fost efectuată de generalul Viktor Kuhne, iar corpul de cavalerie introdus după aceea în spărtură pentru a tăia liniile de comunicații ale românilor era sub comanda generalului Eberhard von Schmettow. Atacul din trecătoarea Predeal era coordonat de generalul Hermann von Staabs. Trupele care operau în trecătoarea Bran erau conduse de generalul Curt von Morgen. În Defileul Oltului acționau trupele Corpului Alpin condus de generalul Konrad Krafft von Dellmensingen. În Sud, comanda trupelor bulgaro-germane era asigurată de generalul August von Mackensen, “spărgătorul de fronturi”. Acesta colabora cu generalul bulgar Stefan Toșev, comandantul Armatei a III-a bulgare și erou al războaielor balcanice. Corpul 6 armată turc, care era compus din două divizii și a acționat în Dobrogea, a fost comandat de generalul Mustafa Hilmi Pașa. Toți aceștia erau foarte experimentați, oameni care își cunoșteau bine meseria, erau curajoși, bine instruiți și determinați, își alcătuiau planurile și apoi le executau cu tenacitate și pricepere. La nivel de execuție, în special ofițerii inferiori germani erau foarte buni. E suficient să spunem că pe frontul român a acționat, în toamna lui 1916, inclusiv celebrul Erwin Rommel, pe atunci locotenent, ulterior ajuns feldmareșal al armatei germane. Ofițerii care au comandat armatele inamice în toamna lui 1916 erau de carieră. Până și Arhiducele Karl, care s-a aflat o perioadă la comanda Armatei 1 austro-ungare, a avut bunul simț să stea deoparte, acceptând un rol decorativ și lăsându-i pe generalii de carieră din subordine să conducă operațiunile. Armatele austro-ungare au fost cele mai slabe dintre toți inamicii, dar acestea au primit doar sarcini secundare. Germanii știau că nu-și pot pune bază pe “camarazii cu șireturi”. 6. Lașitatea comandanților români Generalul Dumitru Iliescu, comandantul trupelor române în primele luni de război, era un incompetent ajuns în funcție pe criteriu de fidelitate față de premierul Brătianu, cu care era prieten. Iliescu era disprețuit și ignorat de subordonați, de unde și starea de anarhie din armata română. Generalul francez Henri Berthelot s-a bucurat nespus când Iliescu a fost schimbat din funcție, caracterizându-l ca fiind „de o slăbiciune legendară”. Generalul Dumitru Iliescu este simbolul incompetenței, imposturii și lașității la vârful armatei române în campania din 1916 E greu de surprins în figuri de stil impostura și lașitatea celor mai mulți dintre comandanții aflați în fruntea trupelor române în toamna lui 1916. Niște fricoși care făcuseră din cariera de soldat doar trambulina către un statut privilegiat în societate, aceștia s-au dovedit absolut catastrofali încă din primele zile de luptă. În Dobrogea, toți cei trei comandanți ai diviziilor trimise acolo s-au acoperit de penibil. Teodorescu, generalul din fruntea Diviziei 17 distruse la Turtucaia, a fost paralizat de frică, nu și-a asumat nicio răspundere și, în final, a fugit peste Dunăre, abandonându-și trupele pe care nu fusese în stare să le coordoneze în niciun fel. Basarabescu, comandantul Diviziei 9 – una dintre cele mai bune din armata română –, cantonată la Silistra, a primit ordin să intervină pentru a ajuta Divizia 17 încercuită la Turtucaia, la 60 de kilometri depărtare. A făcut acest lucru fără tragere de inimă și cu întârziere, n-a fost în stare să-și organizeze oamenii care, la prima întâlnire cu bulgarii, au rupt-o la fugă înapoi, abandonând armamentul, căruțele cu provizii și tot ce le putea îngreuna retragerea. Basarabescu însuși, în loc să rămână pe loc pentru a opri acest atac de panică, s-a azvârlit în automobil și a fugit primul înapoi, la Silistra. Arghirescu, comandantul Diviziei 19, aflată la Bazargic (Dobrici), a abandonat orașul și s-a retras din luptă exact când corpul expediționar ruso-sârb ajunsese acolo pentru a angaja forțele bulgare. E drept că această manevră nu i se poate reproșa în totalitate, pentru că a fost un haos total în comandamentul ruso-român, ordinele și contraordinele succedându-se aproape în fiecare oră și zăpăcind complet deopotrivă trupe și comandanți. Dar retragerea Diviziei 19 a fost rușinoasă, de asemenea haotică și grăbită, descoperind flancul trupelor ruse și sârbe venite în ajutor, care din cauza asta au și suferit pierderi grele în bătălia care a urmat. Astfel de cazuri au fost nenumărate în toamna lui 1916, lașitatea comandanților români uimindu-i pe inamici. În Brașov, nemții ajunși lângă gară au observat un tren încărcat cu ostași români gata să plece înapoi, către trecători. Dintr-o dată, soldații germani au văzut cum ofițerii români s-au urcat în locomotiva pe care au decuplat-o de garnitură și au plecat în trombă, abandonându-și în voia sorții trupele din vagoane. Au fost generali și colonei români care, în toată campania din toamna lui 1916, n-au trecut nici măcar o dată pe la soldații din linia întâi. Spre comparație, comandanții germani își petreceau foarte des timpul cât mai aproape de unitățile angajate direct în luptă. Von Falkenhayn în persoană, comandantul Armatei a 9-a germane, a urmărit de la doar câțiva kilometri atât bătălia de la Brașov, cât și asaltul prin care a fost străpunsă apărarea română de pe Jiu. Von Mackensen a supravegheat de pe o colină, cu binoclul, ofensiva care a dus la ocuparea Constanței. De partea cealaltă sunt câteva cazuri eroice, fără îndoială. Generalul Dragalina a fost rănit grav în timp ce-și inspecta unitățile pe Jiu. Dar astfel de situații au constituit excepțiile. Regula erau lașitatea și incompetența. În bătălia pentru București a fost celebru cazul generalului Alexandru Socec, care a fost condamnat de Tribunalul Militar și degradat în fața trupelor pentru că a fugit de pe câmpul de luptă într-un moment cheie. În cel mai pur stil românesc, Socec – care avea relații sus-puse – a obținut ulterior revizuirea procesului și anularea sentinței. Acum, episodul este controversat și prezentat diferit de istorici. Dar atunci lucrurile au fost foarte clare. Pe 6 februarie 1917, colonelul Alexandru Sturdza, fiul fostului premier și politician conservator Dimitrie Sturdza, a dezertat la nemți, abandonându-și brigada. Cu studii militare la Berlin, Alexandru Sturdza făcuse în campania din toamna lui 1916 numeroase “erori” de care germanii profitaseră prompt. Și mai grav, când începuseră să planeze deja suspiciuni asupra sa, înainte de a dezerta, colonelul a aruncat vina pe locotenentul Ciulei, care a fost judecat, condamnat la moarte și executat în urma acuzațiilor lansate de superiorul său. Acestea sunt doar două cazuri stridente. Nenumărate altele, mai mărunte, umplu însă studiile, cărțile de memorialistică și documentele vremii. Au fost mulți generali și colonei care, invocând oboseala, căderi de nervi sau probleme de sănătate au cerut să fie scoși de la comanda trupelor din prima linie. Alții s-au predat cu tot cu trupe, la primul atac al inamicului. Nu vom lungi povestea, mărturiile în privința lașității și a incompetenței ofițerilor superiori români sunt atât de numeroase încât nu pot fi trecute toate în revistă. Memoriile generalului francez Henri Berthelot sunt absolut edificatoare în această privință. „Românii se află, într-adevăr, într-o situație nefericită. Nu erau deloc pregătiți pentru război, iar nepăsarea lor nativă face ca, după săptămâni de la intrarea lor în luptă, să fie tot nepregătiți. Adevărat, soldatul român pare bun sau cel puțin călit, dar cei care îl comandă sunt de o nepricepere extraordinară.“ Henri Berthelot, 23 octombrie 1916 „Ofițerii români sunt primii care dau un exemplu negativ. Oamenii în funcții înalte se gândesc mai ales la propriile interese și la cele ale țării lor nu prea. Nu-ți vine să crezi ce apatie domnește peste tot!“ Henri Berthelot, 9 decembrie 1916 „Este cu atât mai neplăcut aici, cu cât reprezentanții la vârf ai românilor mi se par din ce în ce mai greu de suportat. Nu-i unul într-adevăr demn să comande; sunt indivizi fără caracter, în care este foarte greu să ai încredere. (…)“ Henri Berthelot, 10 decembrie 1916 E deajuns să mai spunem că, la doar câteva săptămâni după începerea războiului, fuseseră schimbați deja din funcții șeful Marelui Stat Major, toți comandanții de armate și majoritatea comandanților de divizii. În câteva cazuri – foarte puține – a fost vorba de promovări sau de pierderi tragice (vezi Prezan, trecut de la Armata de Nord în fruntea Marelui Stat Major, dar și generalii Praporgescu și Dragalina, căzuți în luptă). Însă, în cele mai multe situații, a fost vorba despre destituiri și, uneori, chiar de procese intentate pentru fugă de pe câmpul de luptă. Aceste probleme au fost rezolvate într-o oarecare măsură (dar nu total) abia în iarna lui 1917, prin implicarea francezilor. Generalii Berthelot și Prezan, folosindu-se de observațiile ofițerilor francezi care luptaseră în toamnă alături de armatele române, au operat schimbări masive la conducerea trupelor. Numeroși ofițeri superiori au fost trași pe linie moartă și înlocuiți cu o altă garnitură promovată din rândurile celor care-și dovediseră curajul și competența în luptă. 7. Grava eroare de pe Jiu A doua bătălie de pe Jiu a fost fatală pentru soarta României în 1916. Liniștiți de victoria obținută cu puțin timp înainte în același loc, comandanții români n-au mai acordat atenție frontului aici și s-au concentrat pe cearta cu Averescu, care țipa isteric după întăriri în zona Predeal – Bran – deși Armata II era deja doar ținta unor atacuri de diversiune ale germanilor. La momentul decisiv, Falkenhayn a concentrat 6 divizii în zona Jiului contra unei singure divizii române. Cererile de ajutor ale ofițerilor români din prima linie au fost tratate superficial de comandamentul Armatei I, aflat la Craiova, și de Marele Cartier General de la Periș Culmea e că, în ciuda tuturor acestor probleme înșirate mai sus, România a avut, totuși, o șansă de a stabiliza frontul în toamna lui 1916 și de a evita dezastrul retragerii în Moldova. Pe parcursul lunii octombrie, cu eforturi supraomenești, românii au reușit, totuși, să țină linia frontului folosindu-se de pavăza Munților Carpați. În Dobrogea, lucrurile mergeau prost, dar trupele bulgaro-otomano-germane n-aveau suficientă forță pentru a trece Dunărea. Armatele germane și austro-ungare din Carpați fuseseră oprite în trecătorile Oituz, Predeal, Bran, pe Olt și Jiu. Vremea se înrăutățise, apăruseră ninsorile și experimentatul Erich von Falkenhayn se temea că va fi nevoit să suspende operațiunile până în primăvară. Asta însemna minimum 5-6 luni de pauză. Pe 23 octombrie, generalul Paul Ritter von Kneussl a lansat prima ofensivă de pe Jiu. Atacul aproape a reușit și nemții au ajuns lângă orașul Târgu-Jiu, în timp ce moartea generalului Dragalina și debandada trupelor române prevesteau colapsul. Însă milițiile care păzeau orașul au primit ajutorul populației locale. Civilii au pus mâna pe puștile de vânătoare, femeile și copiii au baricadat casele și străzile. Înainte să fie rănit, Dragalina a mutat inspirat, ordonând să vină întâriri din alte zone ale frontului. Nemții s-au chinuit în zadar să treacă podul de la intrarea în Târgu Jiu. Trupele române, însuflețite de vestea că generalul lor a căzut eroic în luptă, au trecut la contraatac și, pe 27 octombrie, au reușit să-i respingă pe nemți. Retragerea invadatorilor s-a transformat rapid într-o fugă panicată, românii repurtând o victorie nu doar foarte importantă, dar și de mare amploare psihologică. Din păcate, acest succes a avut efect de bumerang. Von Falkenhayn s-a gândit (inteligent) că adversarul nu se va aștepta la un nou atac pe Jiu după ce reușise această victorie. Așa că nemții au masat în trecătoarea Vâlcan, pe furiș, 5 divizii cu 60.000 de soldați. Prin contrast, în tabăra românilor domnea un haos de nedescris. Comandantul Armatei I, generalul Vasilescu, care-și fixase cartierul general la Craiova, la peste 100 de kilometri depărtare de linia frontului, era liniștit că pe Jiu nu sunt probleme. El era, oricum, al treilea comandant al Armatei I în doar câteva săptămâni. Toate avertismentele ofițerilor români de la fața locului, care vedeau pregătirile germane, au fost ignorate atât de șeful Armatei I, cât și de Marele Cartier General de la București, unde Prezan și Berhelot erau preocupați să se certe cu Averescu, indisciplinatul comandant al Armatei a II-a. Egoist și arogant, Averescu punea presiune, cerând permanent întăriri, pe un ton isteric. În acest timp, mai spre vest, pe linia frontului Armatei I, nemții au atacat a doua oară, pe 11 noiembrie, prin trecătorile Surduc și Vâlcan. A fost ofensiva ultimei sforțări, pentru că un nou eșec ar fi dus la suspendarea operațiilor cel puțin 6 luni. Trupele germane aveau o superioritate locală numerică și în tehnică de luptă copleșitoare. Au străpuns apărarea românilor și s-au revărsat în câmpie. Situația a fost agravată de incompetența comandantului Armatei I, care n-a înțeles la timp ce fac nemții și ce forță au masat acolo. Reacția tardivă a românilor, care au trimis prea târziu în zonă rezervele de care dispuneau, a dus la prăbușirea frontului. Ajunși la loc deschis, germanii și-au materializat imediat viteza, experiența și capacitatea superioară de manevră. Din acel moment, n-a mai fost decât o chestiune de timp până când au zdrobit complet armatele române. 8. Duplicitatea rușilor Generalul Victor Vladimir Saharov, comandantul trupelor rusești în România, avea o părere foarte proastă despre ofițerii români despre care spunea că nu sunt buni de nimic. A comandat mai întâi corpul expediționar din Dobrogea în a doua jumătate a campaniei (după ce se pierduse Constanța), apoi toate trupele rusești din țară, dar nu le-a angajat ferm în luptă până nu s-a atins aliniamentul de pe Siret. A cerut insistent evacuarea armatei, guvernului și administrației românești în Rusia, cât mai departe de linia frontului Comportamentul armatelor rusești a fost duplicitar pe parcursul întregii campanii din toamna lui 1916. Acest lucru l-au afirmat nu doar românii – care ar putea fi suspectați de paranoia –, ci și ofițerii francezi și membrii misiunilor aliate aflate la București. În drumul său spre România, într-un moment când situația era deja foarte dificilă, generalul francez Henri Berthelot a oprit la Moghilev, unde se afla STAVKA (Marele Stat Major al armatei țariste) și a discutat cu Mihail Alekseev, comandantul trupelor ruse. Pe parcursul întrevederii, lui Berthelot i s-au trezit primele semnale de alarmă. Solicitându-i lui Alekseev să trimită trupe în ajutorul românilor aflați în dificultate, francezul a avut surpriza să i se răspundă că acest lucru nu se va întâmpla. Rusul i-a arătat pe hartă linia de pe Siret, dintre Carpați și Dunăre, spunându-i că acel aliniament poate fi apărat. “Ce jocuri joacă acești oameni?”, s-a întrebat Berhtelot după ce a părăsit STAVKA. În săptămânile și lunile care au urmat, dovezile că rușii fac un joc duplicitar au fost nenumărate. Trupele trimise în România au evitat să se angajeze în luptă în momentele cheie ale bătăliei pentru București, când intervenția lor ar fi putut schimba soarta încleștării. Marile unități rusești s-au retras permanent până pe linia indicată de Alekseev, când – într-adevăr – au oprit ofensiva trupelor oricum epuizate de efort ale germanilor. Lăsând la o parte comportamentul absolut sălbatic al rușilor (care au jefuit în asemenea hal localitățile românești încât bieții locuitori au ajuns să îi întâmpine pe nemți ca pe niște salvatori), această strategie a armatelor țariste a stârnit suspiciuni din partea tuturor. Venit fără nicio prejudecată în Est, Berthelot a tras, până la urmă, concluzia că rușii își doreau înfrângerea României pentru a putea ulterior să o scoată de la negocierile de pace și să ocupe militar, după încheierea războiului, cel puțin provincia Moldova, dacă nu toată țara. Țarul Nicolae al II-lea nu părea parte din acest plan machiavelic. El a promis ajutor și a transmis că e alături de Regele Ferdinand “până la ultimul meu soldat și până la ultima copeică”. Dar împăratul Rusiei era un om slab, fără personalitate, a cărui influență era scăzută. Guvernul și comandanții armatei ruse au făcut, în schimb, tot ce au putut pentru a vedea România prăbușită. După înfrângerea armatelor române și preluarea frontului de către trupele rusești, guvernul de la Sankt Petersburg a exercitat mari presiuni asupra Regelui Ferdinand și asupra cabinetului Brătianu să accepte evacuarea armatei și a administrației în Est. Pretextând că armata română e oricum distrusă și că mai mult încurcă operațiunile trupelor ruse, s-a cerut imperativ ca Guvernul, Parlamentul, funcționarii și armata română să fie evacuați fie în zona Donețk, fie chiar în Caucaz! Sprijiniți de francezii care înțeleseseră șmecheria, românii au rezistat presiunilor. După revoluția rusă din februarie 1917, care a dus la înlăturarea țarului Nicolae al II-lea și a guvernului său și instaurarea unui guvern democratic, rușii au renunțat să mai ceară evacuarea României. CITIȚI ȘI: