Google Website Translator Gadget

miercuri, 24 mai 2017

SPEAR Mk-2 Mobile Mortar

Putere de foc pentru infanteria usoara.

Spear Mk2 montat pe un Plasan Sandcat blindat
Elbit Systems a dezvaluit Spear Mk 2, o noua versiune a sistemului de mortier autonom destinat vehiculelor usoare de lupta. Spear se adreseaza necesitatilor de desfasurare rapida si de anvergura mica ale fortelor combatante usoare pentru a deplasa urgent puterea de lupta mobila cu scopul de angaja inamicul, necesitand o logistica minima.
Noul sistem este adaptat vehiculelor usoare, cu o reducere optima a reculului. Prezentat la conferinta International Land Warfare and Logistic ce a avut loc in Latrun (nt. – da, tocmai la granita cu Cisiordania/West Bank), Spear Mk2 este o versiune imbunatatita a deja implementatului operational sistem Spear –  un mortier de 120 mm, complet automatizat. Aceasta noua versiune are o capabilitate superioara de reducere a reculului, astfel ca intreg sistemul poate fi montat pe vehicule de teren, nefacand rabat de la precizia, autonomia si agilitatea deja consacratului aruncator CARDOM de 81/120mm.
Spear Mk2 ofera camp de vizualizare si acoperire mai mari, desfasurare rapida si poate fi operat autonom sau manual de 2-3 militari; sistemul este pregatit sa traga la un minut de la pozitionarea vehiculului, folosind o retea integrata de comanda si control, permitand astfel o autonomie totala in privinta misiunii si administrarea luptei, cat si capabilitati de constientizare a situatiei in teren, totul ducand la prioritizarea misiunilor de tragere si ale personalului combatant.
Defense-update

joi, 18 mai 2017


Turele usoare – calibre medii

Dupa ce pana in anii ’90 transportoarele blindate romanesti au fost dotate aproape exclusiv cu mitraliere de pana la celebrul calibru 14,5mm sovietic, cu mici exceptii, iar apoi dotarea a fost si mai «subtire » in cazul batalionului de Piranha IIIC, cu turele teleoperate RWS-M Elbit cal.12,7mm… acum unii se plang ca si un tun KBA-25 sau M242 Bushmaster de calibrul 25 mm sunt prea putin pentru a face fata noilor oponenti de provenienta ruseasca.
Piranha IIIC (Armyrecognition.com)
In primul rand ar trebui sa ne clarificam rolul vehiculului si echiparii aferente de luat in calcul: daca este o varianta de baza – transportor de trupe, atunci probabil ca arme pana la cal. 25mm sunt multumitoare, daca insa vorbim de un vehicul de lupta a infanteriei, atunci probabil ca vorbim de calibre in zona 25mm-57mm sau chiar peste. Contraexemplul polonez, care si-au echipat majoritatea vehiculelor Rosomak cu tun cal.30mm Bushmaster este si el partial, deoarece au in inventar si o versiune transportor (APC) – versiunea M3, echipat doar cu mitraliera cal. 12,7mm/ aruncator cal.40mm.

« celebra » RWS-M Elbit
Sa incepem cu Piranha IIIC romanesti si optiunea saraca a turelelor Elbit RWS-M (cu gama de calibre: 5,56, 7,62, 12,7mm sau aruncator grenade cal. 40mm), probabil aleasa, dincolo de integrarea in industria locala (Elbit/Elmet International Bacau in cooperare cu ProOptica Bucuresti), din ratiuni de pret (15 mil.$ intregul lot) vs misiunea pentru care a fost cumparat primul lot: patrularea in Afganistan eventual transportul brigazii de infanterie. Un episod inedit a fost ca dupa cumpararea primului lot, Elbit a recomandat schimbarea turelelor cu un model care sa asigure o putere de foc multumitoare, posibil ORCWS cal. 25/30mm (masa 0,9-1t), sugestie careia MApN a raspuns ca nu au contract cu Elbit ci cu MOWAG.
Alegerea acestei turele a fost una controversata, in primul rand datorita problemelor de integrare in raport cu trapa soferului dar si calitatea afisajelor. Acesta ar fi doar un aspect. Pe de alta parte, industria autohtona alesese in repetate randuri integrarea pe prototipurile propriilor vehicule a familiei concurente de Samson/ Katlanit la Rafael, care avea cateva avantaje:
1.) exista si in versiune Mini-Samson cu lansator de 2 rachete Spike-LR (fiind instalata si pe un prototip de Zimbru):

Mini Samson cu 50cal BMG si Spike
2.) calibrul maxim al mitralierelor instalabile pe Mini-Samson este 14,5mm, fiind vorba de KPVT, un calibru superior lui 12,7mm ca si forta de penetrare. Acestea ar fi o optiune de inlocuire 1:1 a vechilor turele cal. 14,7mm de pe B-33 Zimbru sau alte taburi romanesti, ramanand un semn de intrebare asupra fiabilitatii mitralierelor.

Samson KPVT
3.) are si un derivat – Dual Samson – cu 2 arme de calibru mic instalate in tandem: AGL 40mm/ 50cal BMG & mitraliera cal. 7,62mm,

Samson Dual
Sau poate acomoda in loc de a doua arma un lansator de rachete Spike, turela beneficiind si de un alt avantaj – solutie patent al Rafael: reincarcarea munitiei se face sub protectia plafonului, fara a fi nevoie ca operatorul uman sa iasa din vehicul pentru a schimba cutia de munitie.
4.) si nu in ultimul rand are evolutii recente, cu un nou design si cu protectie imbunatatita pentru versiunea Mini.
Mini-Samson cu Spike, versiune moderna
Daca versiunile Mini-Samson cantaresc 140-160kg si ofera protectie balistica de baza, posibil pana la STANAG nivel 2, versiunea Junior, pentru cal. 5,56/7,62mm cantareste 60-75kg, fiind ideala ca si turela a comandantului, sau ca si turela secundara pentru orice vehicul blindat.
Pentru o varianta alternativa la Spike, cu o racheta antitanc serioasa de tip trage-si-uita, un exemplu de retinut este Kongsberg M151 Protector cu M2 Browning si Javelin (sau Hellfire). La modul ideal, ar fi putut avea si un aruncator cal. 40mm:

Kongsberg M151 Protector RWS cu lansator rachete
Daca discutam de aceeasi clasa de turele usoare, in cazul Agilis, Rheinmetall ar putea propune, alaturi de Fieldranger, E8 sau Lance/ RC (pentru MLI) si o serie de turele secundare din categoria RLS 609M -dual sau Qimek (cal. 12,7mm), Nanuk si Amarok.
Rheinmetall RLS 609M
Qimek… un fel de Alien
La toate acestea se adauga si participarea Rheinmetall cu senzori si alte componente la clasa de turele FLW a celor de la KMW.

Si Nanuk
Apoi, la categoria arme usoare exista si turelele romanesti Anubis/RCWS-Ro Pro-Optica (testat si pe SAUR2 si RTD Sherpa) precum si Grifon al UMB/ Digital Bit, evident cu mai putine sisteme de arme integrate, desi Digital Bit ar putea oferi cam tot portofoliul Elbit la nevoie, insa interesante ca si turele secundare.
Anubis pe SAUR2
Imagine deosebita cu Grifon, tocmai pentru radarul Thales Squire si senzorii zi/noapte
Protectia balistica (depinde de solutiile de compartimentare si blindaj) a unor astfel de turele nu este chiar punctul forte, insa trebuie avut in vedere ca turelele de acest gen au un profil redus, fiind greu de lovit, iar pe de alta parte, penetrarea sau pierderea capacitatilor unei astfel de turele nu afecteaza compartimentul echipajului, ci doar reduce capacitatea de a lupta a vehiculului. In acelasi timp, nu poti avea si masa scazuta a echipamentului dar si protectie ridicata a acestuia.
O turela serioasa pentru vehicul de lupta a infanteriei, cu arme cal.20-40mm, ca e vorba de familia OWS-R pe care o avem si noi, sau de familia Rafael Samson OWS /30mm (aici, versiunea instalata pe Piranha) si Elbit UT-30 (partial fabricata la Elmet Bacau), cantareste de la 1,3-1,5 tone in sus. Celebra turela Rheinmetall Lance care atinge o protectie STANAG 4569 nivel 4 datorita blindajului ceramic, cantareste intre 2,5-3,5 tone (in functie de protectie), similar o turela Otomelara Hitfist cal. 30mm (prezenta si pe Rosomak), care cantareste 2,8-3,2 tone in functie de echipare si nivel blindaj. De asemenea, un ORCWS-30 echipat cu Bushmaster II costa la peste 1 mil.$ bucata, cele din clasa sa enumerate mai sus putand avea preturi similare, pana in 2 mil.$.
Rafael OWS-25 – poate acomoda si tun cal. 30mm
Recent a aparut o clasa de turele teleoperate relativ usoare si plasate in totalitate deasupra plafonului (in jurul a maxim 500kg) dar cu tun calibrul 20-30mm, din categorie cu Fieldranger, FLW-500 (echipat cu celebrul tun cu recul redus cal. 30 mm ATK M230LF, derivat al celui de pe Apache, si rezerva 150 lovituri inlantuite/ : « chaingun») sau RIWP/Invictus.
Revenind la Fieldranger, este o turela dezvoltata recent, derivata din Searanger-ul naval cal.20mm, prezentata la expozitii in ultimii doi ani si este déjà integrata pe… Piranha III+, avand ca si destinatie transportoarele blindate si vehiculele de recunoastere.
Tunul automat Oerlikon KBA 25 mm x 137 este operat cu gaz si alimentat selectiv dual, putand atinge distante de pana la 7km , din care eficient la maxim3km, la o cadenta maxima de 700 lovituri/minut (600 sustinut, in timp ce un cal.30mm ATK M230LF are cadenta de doar 200) in mod automat si 200 lovituri/minut in mod foc cu foc. Cu o masa de doar 112kg si simplitate in folosire si fiabil, tunul este déjà integrat pe MLI-84M (MApN are in stoc 67 de tunuri cu tot cu turele OWS-25R), fiind prezent in lista de produse Arsenal Resita /Romarm, iar productia de munitie specifica se face partial si la noi in tara, la UPS Dragomiresti (APFSDS-T, FAPDS-T, TPDS-T).
Legat de munitie, trebuie remarcat ca proiectilul perforant APDS-T 25mm tras de KBA poate strapunge 25mm de blindaj de otel inclinat la 60° la o distanta de 1km, iar pentru F-35 s-a dezvolta o noua munitie APEX MRDP cal.25mm. Supravietuirea unui vehicul blindat la o astfel de lovitura incepe la nivel 5 STANAG4569, in timp ce la cal. 30mm APFSDS incepe la nivel 6. Sa nu uitam ca M2 Bradley este echipat cu un tun care foloseste aceeasi munitie pentru tunul M242 cal.25mm (cadenta 200 lovituri/min), acompaniat de o mitraliera cal. 7,62mm si un lansator cu 2 rachete antitanc TOW, acesta fiind un MLI. Folosind munitia penetranta cu uraniu saracit de tip M919 APFSDS-T (Armor-Piercing Fin Stabilized Discarding Sabot with Tracer), acesta a reusit sa distruga tancuri T-55 in timpul Desert Storm si chiar sa scoata din lupta de la distante mici tancuri T-72.
Deci KBA25 este suficient pentru o configuratie transportor de trupe, avand cadenta mult mai ridicata decat clasele superioare, necesara sprijinului cu foc al infanteriei si suficienta putere pentru a distruge vehicule blindate usoare si medii dar si pentru a neutraliza puncta intarite si cladiri, lasand si o rezerva de masa pentru protectie suplimentara a transportorului, daca se vrea amfibiu, sau pentru alte sisteme. Ideal ar fi daca o astfel de turela ar integra si o mitraliera coaxiala cal. 7,62mm si eventual un lansator de rachete antitanc, sau daca ar fi complementata de o turela usoara de calibru mic.
O alta idee de completare a protectiei blindatului, furnizata tot de Rheinmetall in parteneriat cu IBD Deisenroth Engineering, ar fi sistemul activ ADS. Acesta este de tip cutie de contramasuri, radar de avertizare si senzori optronici, fiind in evaluare de Bundeswehr, si este capabil sa opreasca rachete ghidate (inclusiv in arc vertical) si neghidate, penetratori formati prin explozie (EFP) dar si proiectile antitanc HE(AT) si APFSDS.
Apropos tot de Rheinmetall… o turela sugestiva pentru vehicule 4×4, care ma face sa ma gandesc la STAR-80L si alte “magarii” – RLCM (Remote Control Lightweight Missile Mount) – utilizand um lansator din fibra de carbon de doar 19kg si avand o masa totala intre 100-140kg:

sâmbătă, 29 aprilie 2017

Revealed : US Air Force Is Planning to Build a Super A-10 Warthog



Super A-10 Warthog


US Air Forces a inceput sa surubareasca, sa faca masuratori, sa adune si sa scada sa vaza cum ar veni cam cum ar trebui sa arate noul avion pentru atac la sol, sa-i spunem Super A-10 Warthog.
Deocamdata se discuta si sa cauta avionica, aerondinamica si ce i-o mai trebui omului gospodar sa-si incropeasca un nou avion dedicat CAS, pentru ca se pare americanii si cu mine gandim la fel; este nevoie de un astfel de avion si cel mai bun avion din lume, pe bucatica lui de cer si pamant, A 10Warthog nu poate sa paraseasca scena fara un urmas la fel de demn ca si el.
Si aviz amatorilor, daca eu as fi castigat alegerile parlamentare, pe persoana fizica – la fel ca dragnea, cumparam A 10 Warthog si elicoptere de atac, printre alte chestii, basca cateva cargoboturi cu ovine, ca se vede treaba ivanii le-au prins frica…
GeorgeGMT

vineri, 21 aprilie 2017

Apararea antiracheta de croaziera

Prima racheta de croaziera  devenita operationala in 1944, a fost V-1, celebra Vergeltungswaffe-1,  „arma de razbunare” nr. 1  a lui Hitler.
Daca englezii reuseau sa contracareze  V -1 cu artilerie AA, baloane de baraj, avioane Spitfire, Hawker Tempest, Mosquito , Mustang, folosind chiar un Vickers Wellington dotat cu radar pentru ghidarea „Diver patrols„, sau agenti dubli pentru a dezinforma nemtii asupra zonelor de impact,  acum situatia s-a complicat datorita avansului tehnologic.
In prezent racheta de croaziera este una din armele redutabile in conflictele moderne.
O astfel de racheta este o arma care zboara autonom, in principal pe o traiectorie orizontala, de la lansare pana la impact. Este folosita pentru a lovi cu precizie  tinte terestre sau navale, statice sau in miscare, atat cu focoase conventionale cat si nucleare. Raza de actiune este intre cateva zeci de km si 3000 km pentru  KH 55SM (incarcatura termonucleara de 200 kt TNT). Viteza rachetelor poate fi subsonica, supersonica sau hipersonica si pot fi lansate de la sol, din aer, de pe nave sau chiar submarine  aflate in imersie.
In general, rachetele de croaziera subsonice sunt propulsate de motoare turboreactoare, iar cele supersonice si hipersonice,  cu motoare racheta combinate cu statoreactor
Dintre rachetele cu tinte terestre, cele mai cunoscute sunt cele din familia Tomahawk, lansate de pe nave sau submarine ale USNavy. Incepand cu 1991, peste 2000 rachete au fost lansate in diverse atacuri aeriene.

Sistemele de ghidare ale rachetelor de croaziera sunt foarte precise, asigurand o acuratete  de doar cativa metri.  De obiciei sunt formate din: sistem de navigatie inertiala (INS), GPS, TERCOM (Terrain Contour Matching), in care sunt comparate datele altimetrului de bord cu cele dintr-o harta a terenului pre-incarcata in calculatorul de bord, sau folosind DSMAC (Digitized Scene Mapping Arrea Correlator). Pentru a realiza si utiliza astfel de harti, este nevoie de o tehnologie avansata, pe care nu o au decat cateva state.
Rachetele de croaziera sunt de mici dimensiuni in comparatie cu avioanele, aripa are o suprafata mica, la fel  si ampenajele. In general sunt folosite la inceputul unui conflict armat, fiind lansate pentru atacarea infrastructurii si a obiectivelor militare importante.
Apararea contra rachetelor de croaziera, in special a celor destinate tintelor terestre are mai multe componente:
In primul rand s-a incercat neproliferarea acestei arme, fiind semnate mai multe tratate si conventii.
Astfel, un numar de 35 state au aderat la Missile Technology Control Regime (MTCR) incepand cu 1987, instituind un control al exporturilor de rachete cu sarcina utila de peste 500 kg si raza mai mare de 300 km. Romania s-a angajat voluntar sa respecte tratatul, fara a fi membra. Prin Wassenwar Arrangement (1996), in care este si Romania semnatara, sunt controlate o lista tehnologii care pot fi folosite in fabricarea de rachete. Cu toate aceastea, tari ca Iranul, Coreea de Nord, Israel sau Pakistan au dezvoltat constructia de rachete.
Rachetele anti-nava propulsate de motoare aeroreactoare si care zboara la inaltime mica  sunt tot rachete  de croaziera si au o raza de actiune de la cativa zeci de km, pana la 5-700 km.
Cateva din rachetele de croaziera cu raza mare pentru atac la sol:
SUA – Tomahawk Block IV (1700 km), AGM 86 (1100 km), AGM 129   (3700 km)
Rusia –  KH 55SM (3000 km), 3M14 Kalibr (2500 km), RK 55 (3000 km)
China – DH 10 (1500 km)
Coreea de sud – Hyunmo 3 ( 1500 km)
Iran – Meshkat (2000 km), Soumar ( 2500 km)
Taiwan – Yun Feng  (1000 km)
Turcia SOM  ( 300 km)
Pakistan – Babur (750 km)
Cu exceptia Iranului si Chinei  care au cumparat si probabil copiat KH 55 si a  UK, care a cumparat Toamahawk, alte exporturi nu au fost derulate la aceasta clasa. Dupa destramarea URSS, Belarus si Ukraina au renuntat la ele.
Atacurile preventive sunt una din optiunile de contracarare a folosirii rachetelor de croaziera. Se executa impotriva lansatoarelor, depozitelor, bazelor militare, avioanelor sau navelor care le pot opera, inclusiv submarine. Astfel de atacuri nu pot garanta distrugerea totala, depinzand mult si de informatiile culese despre aceste obiective.
Exprimat in alti termeni, trebuie sa dobori arcasul nu sageata.
Una din marile temeri este posibilitatea ca rachete de croaziera sa fie lansate de pe nave comerciale, unde pot fi ascunse de teroristi in containere.
O alta metoda de aparare este cea pasiva, constand in construirea de adaposturi, bunkere, dispersare si pastrarea posibilelor tinte cat mai departe de coaste sau linia frontului.
Apararea activa este varianta ramasa in caz de atac cu rachete de croaziera. Actiunile specifice sunt detectia, urmarirea si distrugerea rachetelor.
Rachetele de croaziera sunt foarte greu de detectat datorita dimensiunilor mici, care le asigura o amprenta radar RCS redusa, evaluata la sub 0.5 m2 pentru Tomahawk. Cu o anvergura in jur de 3 m si ampenaje mici, zburand la altitudini sub 30 m, reprezinta o tinta greu detectabila pe radare.
In plus, cele pentru tintele terestre zboara urmarind relieful , semnalul pe radar fiind ascuns intre diverse semnale ecou din apropierea solului. Curbura pamantului ascunde practic rachetele ce zboara jos, fiind detectate la distante sub 40 km, valoare dependenta de inaltimea de zbor, inaltimea antenei si sensibilitatea radarului.
Se pare ca nici radarele tip SAR  montate pe satelitii militari nu au performantele necesare detectarii eficiente a rachetelor de croaziera. Cei geostationari sunt la o altitudine prea mare, iar cei de pe orbite joase sunt in permanenta miscare fata de zona supravegheata. Satelitii pot avea doar un rol secundar in detectie.
Metoda cea mai sigura este detectia aeriana, senzorii „vazand” tinta din alte unghiuri decat cei terestri, care o „vad” doar din fata. In plus, senzorii aerieni supravegheaza o suprafata mult mai mare.
O problema comuna pentru toate tipurile de senzori este filtrarea distorsiunilor cauzate de sol, in final solutia optima fiind radare care „privesc” in jos, combinate cu senzori in infrarosu.
Astfel de sisteme sunt montate pe avioane tip AWACS (Airborne Early Warning and control), cum ar fi Boeing E 3 Sentry, Northrop Grumman E 2 Hawkey , Beriev A 50, EL/W 2090 (India produs de Israel), KJ 2000 (China)…. Folosirea radarului doppler montat pe astfel de platforme, permite detectia rachetelor de croaziera ce zboara la joasa inaltime.
Problema utilizarii acestor avioane o constituie costurile ridicate de operare.
O alta varianta sunt platforme de mare altitudine gen dirijabile sau aerostate ancorate la sol cum este JLENS, folosit in zona Washington.
Nici radarele EWR cu raza dincolo de orizont nu sunt suficient de precise pentru a detecta rachetele de croaziera.
Noua racheta de croaziera americana, AGM 158 JSSM, este si mai greu observabila, avand caracteristici stealth.

Distrugerea rachetei dupa ce a fost detectata se poate face in mai multe moduri.
  Daca a fost observata de la mare altitudine, se folosesc avioane de vanatoare care o pot distruge folosind rachete aer-aer AAM, prin tactica numita look down/shoot down.
Majoritatea avioanelor de lupta generatia a 4a au la bord radare care le permit indeplinirea acestui tip de misiune.
Aceasta solutie este realizabila in cazul existentei permanent in zona a unui AWACS si a unor avioane de vanatoare in patrulare, un sistem de comunicare informatii eficient, bineinteles cu niste costuri pe masura, situatia fiind si mai critica in cazul unei salve de rachete sau a rachetelor supersonice.
Aceaasta tactica este folosita de gruparile navale cu portavioane.
  Un caz celebru de razboi asimetric cauzat de rachete de croaziera in anii ’80, a fost rapunsul exagerat al  sovieticilor la aparitia rachetei AGM 86B, lansata de pe avioanele B 52. Dintr-o supraevaluare a amenintarii, rusii au amplasat un mare numar de sisteme S 300 si au construit circa 500 de avioane MIG 31 pentru apararea teritoriului. Gurile rele spun ca acest efort financiar a contribuit si el  la colapsul URSS. MIG -ul 31, acopera cu radarul propriu arii extinse de supraveghere, poate accelera la viteze de aproape  M 3 si in acelasi timp este un bun interceptor, inclusiv contra rachetelor de croaziera. Dar costa!
Datorita problemelor de detectie prezentate mai sus, apararea unor zone extinse este cvasi-imposibila, iar varianta ramasa este cea de aparare individuala a unor obiective militare de maxima importanta.
In domeniul marinei militare, apararea multi strat impotriva rachetelor de croaziera anti-nava, este specifica fregatelor, distrugatoarelor si crucisatoarelor moderne.
Cel mai cunoscut sistem, este cel defensiv al navelor  echipate cu sistemul american tip AEGIS.
Daca o racheta de croaziera este detectata din aer poate fi atacata din timp de pe nave cu rachete SAM cu raza medie/lunga: SM 2 sau SM 6, la o distanta de 100 – 400 km.
 O nava care nu beneficiaza de un AWACS in zona, pentru detectia rachetelor de croaziera la distanta, trebuie sa se descurce cu ce are la bord. In primul rand este vorba de radare, de preferinta de tip AESA/PESA. Acestea au posibilitatea de a detecta o racheta anti nava ce zboara la inaltime mica deasupra apei (circa 5 m), la distante de circa 20 – 30 km, inaltimea antenei avand un factor determinant.
 Un sistem integrat de aparare este format din radare, rachete SAM si tun cu tragere rapida.  Sistemul trebuie sa aiba in afara de detectie si functiile de urmarire, iluminare pentru tinte multiple, in scopul directionarii rachetelor defensive si a controlului tragerii tunurilor rapide.
Sistemul de pe Arleigh Burke
Dupa detectie, se  lanseaza rachetele SAM cu raza scurta (20 km), gen Sea Sparrow (ESSM), sau cu raza foarte scurta (9 km) RIM 116 (RAM) si in final, la distanta mica, se foloseste CIWS (Close in Weapon System) – desi US Navy renunta la sistemele sale CIWS bazate pe tunuri in favoarea RIM 116 -tunul rotativ cu tevi multiple si tragere rapida Phalanx. Se estimeaza ca un sistem CIWS, care are raza in jur de 4 km, poate distruge o racheta de croaziera la circa 500 m de nava, ceea ce ar putea fi cam tarziu.
Pe langa de sitemul american, pe navele altor state exista diverse combinatii de radare, rachete cu raza medie, scurta, foarte scurta si CIWS (Kashtan , Goalkeeper, Meroka, Oerlikon Millenium, Sea Zenith, Type 730).
Daca detectia se face la circa 30 km, timpul de zbor ramas al rachetei pentru a atinge tinta este de aproximativ 120 secunde pentru rachetele  subsonice si 40 secunde pentru o racheta cu viteza de M 2.5. Sistemul defensiv are si el nevoie de cateva secunde pana sa lanseze primele rachete SAM.
Pentru fiecare tinta se lanseaza cel putin 2 rachete de interceptare, care trebuie sa loveasca direct tinta pentru a o distruge la impact.
Daca nu au fost distruse de primele rachete SAM cu raza scurta, se folosesc cele cu raza foarte scurta, cu raza 9 km, care au la dispozitie 35 secunde pentru rachetele subsonice, respectiv 12 secunde pentru cele supersonice (SeaRam). In final, ultimul nivel de aparare este CIWS, al carui tun are o raza de circa 4 000 m, deci timp disponibil  16 secunde, respectiv 4 secunde.
Daca atacul este in salva, exista un grad de saturatie la care sistemul nu mai poate face fata.
In concluzie, prevenirea este mult mai eficace decat apararea.
Rachetele de croaziera cu tinte pe uscat sunt si mai greu de detectat datorita influentei reliefului . Traiectoria de zbor poate evita zonele cu radare sau rachete SAM.
La fel ca si in cazul navelor, apararea se face numai pentru obiective individuale, nefiind posibila acoperirea unei suprafete mari. Pentru aparare americanii folosesc Patriot, sistem folosit si  impotriva rachetelor balistice.
Rusii, pe langa sistemele stratificate S 300, S 400, folosesc acum Pantsir, sistem cu rachete si tun cu tragere rapida tip CIWS.
Pantsir
   Indiferent de performantele radarelor, rachetele de croaziera ce zboara jos deasupra solului, nu pot fi detectate la distante mai mari 25-30 km.
Calculele sunt la fel ca cele facute pentru apararea unei nave, cu deosebirea ca distanta de detectie e mai mica. Intrucat Patriot si gama S 300 -400  folosesc rachete cu raza scurta, sansele de distrugerea a unei salve de rachete sunt destul de mici.
Rusii au adaugat si Pantsir, specializat pentru  raza scurta si foarte scurta, care are si misiunea de a apara toate sistemele  S 300-400.
Americanii nu au dezvoltat sisteme terestre similare, folosind in prezent pentru apararea Washingtonului, un sistem integrat norvegian NASAMS, care foloseste rachete tip aer aer AIM 120 AMRAAM, modificate pentru a fi lansate de la sol si un sistem de radare raspandite tip Sentinel.
                     Folosirea de catre rusi si americani a rachetelor  in Siria, a aratat performantele  in materie de rachete de croaziera ale ambelor parti.
Dupa ultimul atac cu Toamahawk al bazei aeriene de la Shayrat, au aparut multe discutii referitoare la eficienta sistemelor de aparare rusesti, mult laudatele  S 300 si S 400.
Rusii au deplasat un S 300 la baza navala din Tartus si un S 400 la Hmeimim, langa Latakia.
                    
Din amplasarea bazelor rusesti, se poate deduce ca rachetele Tomahawk nu puteau fi detectate de rusi, distanta Shayrat Tartus (100 km) fiind mult peste raza de detectie  de 25-30 km a sistemului S 300, iar S 400 este la o distanta si mai mare.
Apararea anti-rachete de croaziera este o misiune dificila, care poate fi realizata printr-o retea de senzori si un sistem integrat de control al focului, dezvoltat in prezent de americani.
Informatiile de la sistemele de senzori de pe toate tipurile de platforme  grupate in Global Information Grid, asigura datele necesare pentru o aparare eficienta, denumita aparare in retea.
Se ajunge astfel la un nou tip de lupta, in care informatia devine esentiala, cu F 35 in rol principal.
Este posibil ca aceste noi sisteme sa poata face mai eficace apararea anti-rachete de croaziera.

sâmbătă, 25 martie 2017




ANALIZĂ. România, ţintă a destabilizării în războiul informaţional cu Rusia

Principalul scop al Rusiei în zona Mării Negre este destabilizarea regiunii, iar în războiul informaţional România este o ţintă puternică pentru împiedicarea alianţelor în înţelegerilor regionale de securitate, arată o analiză a Foreign Policy Research Institute (FPRI). Relaţiile cu Republica Moldova şi Ucraina sunt doar două dintre fronturile în care se manifestă influenţa rusească, iar pentru ca ţara noastră să reziste acestor atacuri, dar şi prezenţei militarizate din ce în ce mai active în Marea Neagră, trebuie să vină cu tehnici de a contracara aceste manipulări, se arată în sursa citată. „Retorica Rusiei referitoare la scutul anti-rachetă de la Deveselu (care a transformat România într-o ţintă), la prezenţa militară americană întărită, precum şi la exerciţiile NATO pe uscat şi pe mare sunt exemplele perfecte ale tacticilor folosite pentru a creea un mediu în care „înţelegătoarea" Rusie devine o alegere politică plauzibilă pentru liderii români", susţine autoarea acestei analize.

Cele mai multe state din sud-estul Europei consideră că Marea Neagră este cel mai de încredere aliat, chiar mai solid decât ţările învecinate, iar această atitudine relevă eşecul mai multor iniţiative de cooperare din regiune. Recent, însă, nici măcar Marea Neagră nu mai reprezintă un vecin la fel de sigur, mai ales din cauza prezenţei militare din ce în ce mai accentuate a Rusiei în regiune. Militarizarea Mării Negre dinspre Rusia dezvăluie astfel două provocări majore pe care România le întâmpină. Prima ar fi cea referitoare la o Rusie extrem de insistentă, atât pe plan militar, cât şi informaţional, iar cea de-a doua, lipsa unui consens între statele care au ieşire la Marea Neagră. Cea din urmă este complicată şi tacticile utilizate de Rusia, dar şi de operaţiunile care urmăresc să submineze relaţiile de bună vecinătate, scrie Corina Rebegea într-o analiză pentru Foreign Policy Research Institute.
După anexarea ilegală a Crimeei, Federaţia Rusă a devenit vecinul direct al României, augmentând ameninţarea percepută de România la adresa securităţii sale. România aspiră la ceva mai mult decât stabilitate şi predictibilitate pentru frontierele sale, îşi doreşte, de asemenea, să devină un furnizor al acestor elemente în regiune şi un model de dezvoltare democratică în sud-estul Europei. Guvernul spune că urmăreşte „transformarea vecinătăţii într-o zonă de democraţie, siguranţă şi prosperitate", cu toate că nu este deocamdată clar în ce măsură este România capabilă să devină un actor regional la o asemenea scară.
În urmărirea acestui scop, România a militat întotdeauna pentru cooperare regională în zona mai largă a Mării Negre. Dar diversele formate de negociere, unele dintre inclusiv cu participarea Rusiei, precum Organizaţia de Cooperare Economică la Marea Neagră, nu au dat naştere unor iniţiative concrete şi nu au reuşit să aducă pe aceeaşi linie interesele statelor participante. Cel mai recent exemplu este iniţiativa de a consolida o prezenţă navală comună în Marea Neagră prin alăturarea flotelor Bulgariei şi Turciei, propunere care a întâmpinat obiecţii dinspre Sofia. Astfel, nereuşita unei astfel de iniţiative dă seama de relaţiile existente în teritoriu, creând astfel un mediu de neîncredere care face ţările cu ieşire la Marea Neagră să fie mai nesigure.
Situaţia actuală din Marea Neagră este consecinţa strategiei abile a Rusiei construită pe sistemul „dezbină şi cucereşte", care uzează de metode agresive şi de putere pentru intimida statele care au ieşire la mare, astfel că operaţiunile lansate de maşinăria rusească de propagandă amplifică insecuritatea. Scopul acestui program este slăbirea consensului referitor la alianţa euro-atlantică, fundaţia stabilităţii regionale, sporirea animozităţilor şi amplificarea breşelor între partenerii regionali. Folosind tactici şi reţele informaţionale, Rusia s-a stabilit ca o putere dornică să corupă, punând la îndoială puterea transformatoare a UE şi NATO, organizaţiile care au stimulat în ultimii ani modernizarea şi progresul în regiune. 
Din perspectivă românească, ameninţarea în zona informaţională s-a accentuat de la evenimentele Euromaidanului din Ucraina. Dacă România doreşte să-şi atingă scopul de a deveni un furnizor de securitate şi un promotor al democraţiei în regiune, atunci trebuie să fie atentă în ce măsură eforturile sale sunt slăbite de propaganda rusă şi de tehnicile de dezinformare folosite de Moscova, se mai arată în sursa citată. 
Doctrina militară rusească vede dezinformarea şi propaganda ca parte a aceluiaşi set de instrumente pentru a se poziţiona într-o zonă de putere. Europa de Est a devenit un orizont de testare pentru jocuri strategice şi competiţii pentru percepţia publică şi supremaţie regională. Transformarea informaţiilor în arme a devenit un instrument de politică externă foarte agresiv în raport cu ţări ca Ucraina şi Moldova, dar şi România a fost victimă a acestor tactici. Principalele scopuri ale Rusiei sunt slăbirea încrederii în instituţiile euro-atlantice, atât NATO, cât şi UE, şi revigorarea animozităţilor istorice între statele vecine pentru a face colaborarea din ce în ce mai dificilă. 
Printre instumentele folosite în mod curent se numără reinterpretarea istoriei, accentul pe slăbiciunea dată de frică şi răspândirea de ştiri false ori teorii ale conspiraţiei, unele dintre ele referindu-se la faptul că agenda statelor vestice include scopuri de a transforma ţările estice în colonii şi de a le folosi pentru a exploata resursele sau ca pioni în jocurile lor geopolitice. Alte tehnici ar mai include folosirea poveştilor negative dintr-o ţară pentru a influenţa percepţiile din alta, valorificarea enclavelor anti-establishment, încurajarea disidenţilor şi a orientărilor euro-sceptice, dar şi polarizarea societăţilor deja divizate pe teme precum criza refugiaţilor sau globalizare. Aceste operaţiuni se ramifică ulterior pe platformele online şi social media într-un ecosistem al dezinformării în care elementele se multiplică rapid, creând impresia de credibilitate şi legitimitate. 
Atunci când vine vorba chiar despre Marea Neagră, mesajele venite de la Kremlin urmăresc să redefinească provocările în materie de securitate. De exemplu, în media rusească de limbă engleză, NATO este prezentat ca o organizaţie cu orientare agresivă, în vreme ce despre Rusia se spune că îşi protejează interesele în zonă. În acelaşi temă, articolele despre capabilităţile militare detaşate în Crimeea urmăresc intimidarea vecinilor, în vreme ce poziţiile disidente faţă de NATO (precum declaraţiile recente ale oficialilor bulgari şi unguri) primesc abordări pozitive. Aceste tactici alimentează îndoielile referitoare la intenţiile alianţelor vestice care, potrivit mass-media proruse urmăresc declanşarea unui nou Război Rece, dar în acelaşi timp vor şi subminarea suveranităţii statelor estice. Pentru România, în mod special, aceste strategii construiesc strategia ca ţara să fie portretizată ca o marionetă a Vestului. 
Cum este România afectată de propaganda rusă şi ce efect are asupra securităţii din zona Mării Negre?
Securitatea regională este dată de funcţionarea principiului încrederii, la fel de important precum capabilităţile desfăşurate. O regiune fragmentată, cu vecini care nu au încredere unul în celălalt, este mai puţin probabil să determine proiecte puternice şi o rezistenţă reală la ameninţările externe. Spaţiul informaţional este un mediu bogat care susţine şi alimentează suspiciunile şi tensiunea. Din perspectiva politicii externe a României, influenţa Rusiei şi acapararea sferei informaţionale poate pune în pericol ţeluri şi relaţii extrem de importante. 
Politica internă a României: În privinţa României, scopul este acela de a alimenta neîncrederea în democraţia ţării şi de a pune la îndoială alegerile sale istorice de a se alătura UE şi NATO. Scopul mai larg al Federaţiei Ruse este acela de a slăbi solidaritatea transatlantică prin apelul la stimularea opiniei publice negative când vine vorba de cele două blocuri internaţionale. 
Moldova: Legătura istorică şi emoţională între România şi Moldova a fost întotdeauna o sursă de disensiune în schimburile diplomatice ale celor două state cu Rusia. În Republica Moldova istoria comună este folosită pentru a construi imaginea unei Românii expansioniste care şi-ar dori să ocupe vecinul său de la est. În mod similar, România este portretizată drept un eşec al integrării europene, pentru a-i împiedica pe moldoveni să urmeze acelaşi parcurs. În România, însă, tactica este una opusă. Impulsurile naţionaliste sunt manipulate în aşa fel încât empatia pe care românii ar putea-o avea faţă de vecinii moldoveni să fie suficient de puternică pentru ca statul român să caute reunificarea. O astfel de acţiune ar fi, însă, exact ceea ce au ruşii nevoie, întrucât aceştia ar avea ocazia perfectă să intervină pentru a proteja minoritatea rusă ce trăieşte în Republică. O astfel de mişcare ar conduce, probabil, la un nou potenţial conflict rece sau poate chiar ar deschide o confrunare militară în estul Ucrainei. 
Ucraina: Când vine vorba de Ucraina, cu care România are o graniţă comună de 650 de kilometri, relaţiile sunt unele reci, în mod tradiţional. Acestea au fost amplificate de o dispută teritorială în Marea Neagră pe marginea Insulei Şerpilor, dar şi de lipsa unui consens în ceea ce priveşte utilizarea comercială a Deltei Dunării, la care se adaugă şi o tensiune latentă referitoare la minoritatea vorbitoare de limbă română din Ucraina. Oricum ar fi, relaţiile bilaterale au devenit ceva mai constructive după Euromaidan. Anexarea Crimeei a fost momentul în care România a resimţit nu doar o ameninţare directă la adresa securităţii sale, ci şi o oportunitate de a se poziţiona drept un partener cre poate să-şi exporte expertiza în ceea ce priveşte construcţia democratică şi litera legii. 
În orice caz, în spaţiul informaţional, Ucraina este un contraexemplu în raport cu România. Aşa cum s-a întâmplat în ultimii doi ani, în timpul protestelor de stradă din Republica Moldova, în timpul recentelor demonstraţii de stradă, Euromaidanul a fost folosit într-o comparaţie negativă. Contextualizat drept o ameninţare destabilizatoare, Euromaidanul şi evenimentele care i-au urmat ar fi trebuit să inspire teamă moldovenilor şi românilor, iar în cele mai recente demonstraţii de stradă Kremlinul a mers până într-acolo încât a făcut în mod oficial apel la calm şi stabilitate în România. Aceste afirmaţii au întărit şi au readus în atenţie mesajelor propagandei referitoare la riscurile unei revoluţii. 
Rusia: În vreme ce manipularea spaţiului informaţional poate face cooperarea cu statele vecine mult mai sensibile, cel mai complicat aspect rămâne relaţia României cu Moscova. Legăturile diplomatice au fost încordate şi neproductive încă de la căderea comunismului şi s-au focalizat pe aspecte sensibile pentru România, precum tezaurul depozitat în Rusia în timpul Primului Război Mondial, care nu a fost niciodată înapoiat. Principalul obiectiv al Rusiei în România este nu a fost, însă, influenţarea opiniei publice până într-atât încât să construiască o atitudine pozitivă. Sentimentul anti-rusesc este puternic printre români, iar încercarea de a determina o schimbare de viziune ar însemna o utilizare ineficientă a resurselor. Cel mult, eforturile ar putea fi canalizate în direcţia prezentării Moscovei drept o adevărată putere conservatoare şi apărătoare a tradiţiilor creştine. Oricum ar fi, investiţiile în amplificarea sentimentelor împotriva Vestului şi a fricii că adâncirea legăturilor cu NATO şi UE ar pune ţara într-o situaţie în care ar putea fi periclitată din punctul de vedere al securităţii este un scop mult mai realist pentru Rusia. 
În fapt, recent, retorica Rusiei referitoare la scutul anti-rachetă de la Deveselu (care a transformat România într-o ţintă), la prezenţa militară americană întărită, precum şi la exerciţiile NATO pe uscat şi pe mare sunt exemplele perfecte ale tacticilor folosite pentru a creea un mediu în care „înţelegătoarea" Rusie devine o alegere politică plauzibilă pentru liderii români. 
Principala întrebare atât pentru România, cât şi pentru statele membre NATO şi cele învecinate se referă la modul în care ar putea fi obţinută o strategie funcţională de securitate în Marea Neagră. Componenta militară este doar o parte a răspunsului, însă. Măsura în care strategiile informaţionale pot slăbi solidaritatea regională este greu de cuantificat, dar reprezintă o vulnerabilitate majoră. Guvernele din zonă, mai ales cel român, trebuie să îmbine o strategie solidă de apărare cu tacticile care vizează ciclul informaţional. Cu toate acestea, organizaţii regionale au fost folosite de Rusia ca vehicule pentru a domina şi a diviza în alte state cu ieşire la Marea Neagră. Cooperarea regională nu trebuie văzută ca un înlocuitor pentru NATO şi UE, ci mai degrabă ca o formă de angajament şi solidaritate care i-ar face pe actori mai puternici. 
Necesară este o viziune comună în definirea provocărilor ridicate de tehnicile de dezinformare. Şi mai greu, însă, apare adoptarea unor măsuri comune ca replică la propaganda Rusiei, tehnici care să reafirme beneficiile NATO şi UE, dar şi ale relaţiilor de bună vecinătate. Uniunea Europeană şi NATO pot pune umărul la acest efort, dar soluţiile vor trebui găsite, până la urmă, la nivel regional şi naţional. 

vineri, 10 martie 2017

US Army - M1A2 SEP V2 Main Battle Tank Installation Of Reactive Armour P...

Instalarea de blindaj reactiv pe tancul M1A2 SEP V2

Tocmai a aparut stirea despre instalarea unor noi „caramizi” de blindaj reactiv pentru M1A2 SEP, de tip ARAT, de catre echipajele si mecanicii de la 1st Battalion, 66th Armor Regiment, la baza din 7th Army Training Command’s Grafenwoehr Training Area, Germania.
Blindajul reactiv [XM-19 Abrams Reactive Armor Tile (ARAT)] va fi montat pe partile laterale (fuste)  si pe turela. Acest tip de blindaj reactiv a intrat in dotarea armatei SUA incepand cu anul 2006 si are o durata de viata de 20 de ani, fara nici un fel de mentenanta.
U.S. tank and maintenance crews from 1st Battalion, 66th Armor Regiment, have upgraded M1A2 Abrams Sep V2 main battle tanks with new Abrams Reactive Armour Tile (ARAT) that improves the overall defensive capabilities of the tank.
Cum arata pachetul instalat…

XM-19 Abrams Reactive Armor Tile (ARAT), se scoate din cutie si se monteaza pe tanc
Iata si un mic video din atelier…
Le asteptam detasate in Europa de Est, cu pachetul complet de protectie!
De prisos sa mai mentionam ca noi nu avem asa ceva in dotare…