REVOLUTIA !___________________________________________________

     Cum a pregătit Sergiu Nicolaescu Revoluţia din 1989

• Vizualizare fotoÎnainte de le ceva".

Regizorul a recunoscut că în dimineaţa de 21 decembrie 1989 a primit câteva grenade de la unitatea lui Nicolescu (grenade ofensive, care nu rănesc oamenii, dar produc un zgomot puternic) pe care - zice el - le-a detonat în Piaţa Palatului, în timpul mitingului ţinut de Nicolae Ceauşescu. Ce a urmat este binecunoscut: s-au produs câteva explozii în piaţă, Ceauşescu şi-a întrerupt discursul, iar miile de oameni au fugit. Astfel a început Revoluţia în Bucureşti.

O zi mai târziu, după fuga lui Ceauşescu, Sergiu Nicolaescu a adus regimentul prahovean în Capitală, pentru a-l sprijini în lupta cu „teroriştii". Relaţiile bune dintre căpitan şi regizor au continuat şi după 1989. Nicolaescu l-a susţinut pe militar pentru avansare. După ce Nicolescu a început să vorbească despre dedesubturile aşa-zisei Revoluţii, Sergiu l-a renegat, iar în ultima parte a vieţii îl numea„o javră"! Pentru faptul că a vorbit ce nu trebuia despre Revoluţie, Ion Nicolescu a fost trimis după gratii în 2002, „să se mai gândească". A fost agăţat într-un dosar de luare de mită. El susţine că Sergiu Nicolaescu i-a transmis un mesaj clar: „Gura bate fundul!".

Scenariul şi regia: Sergiu Nicolaescu

În urmă cu un an şi jumătate, „Adevărul" a stat de vorbă atât cu Ion Nicolescu, cât şi cu Sergiu Nicolaescu pentru a recompune un şir de întâmplări misterioase din preajma şi din timpul Revoluţiei. În 1988, Ion Nicolescu, comandantul Regimentului 7 mecanizat Prahova, a fost însărcinat de Marele Stat Major al Armatei Române să pună la dispoziţia studiourilor de film Buftea 600 de militari pentru un film istoric pe care-l realiza regizorul Sergiu Nicolaescu.

După terminarea filmărilor, foarte mulţumit de disciplina militarilor, Nicolaescu a ţinut să-l cunoască personal pe comandantul Nicolescu. Între cei doi s-a legat o strânsă prietenie. „Am fost invitat la premiera filmului «Coroana de foc». Ştiindu-l pasionat de trageri, l-am invitat să tragă la mine în poligon. Acum înţeleg că antrenamentul la trageri, efectuat în poligonul unităţii pe care o comandam, i-a prins bine în zilele de 22-30 decembrie 1989. L-am antrenat fără să vreau", spune militarul.

Cu şase luni înainte de Revoluţie, Sergiu Nicolaescu a dat cărţile pe faţă. Căpitanul Nicolescu povesteşte: „Cu o jumătate de an înainte de Revoluţie mă sună Sergiu şi îmi spune să vin la el acasă, pe strada Zambaccian. M-a întrebat cum stau cu pregătirea unităţii, iar dacă s-ar întâmpla ceva, în cât timp aş ajunge în Bucureşti, şi cu ce forţe. I-am răspuns că depinde dacă e zi sau noapte, dacă iau blindate sau nu, şi aşa mai departe.

Ca forţe - i-am răspuns că depinde de gradul de încadrare din acel moment. Dar m-am arătat mirat. Ce rost ar avea să vin eu când în ţară totul e bine, când în Bucureşti sunt atâtea forţe? Şi el a spus că s-ar putea să se atenteze la conducerea de partid şi de stat. «Domnul Sergiu, nu înţeleg nimic...», i-am spus. Mi-a răspuns: «S-ar putea să se întâmple ceva, iar noi, ca patrioţi, trebuie să ştim pe ce ne putem baza»".

Sergiu şi-a pregătit armele din RFG

La începutul lunii decembrie a anului 1989, Sergiu Nicolaescu se afla în Republica Federală Germania unde, spune el, lucra la un film. Film care n-a mai apărut însă niciodată. Din RFG, Nicolaescu şi-a trimis un prieten la Negoieşti cu două arme care-i aparţineau (o puşcă cu amortizor şi lunetă şi un pistol Browning, ambele de calibru 22), pentru a fi reglate la unitatea lui Nicolescu.

Cum intrase regizorul Sergiu Nicolaescu în posesia a două arme de foc în România comunistă? „Arma semiautomată cu amortizor şi lunetă o cumpărasem în 1970 de la Paris, unde se vindea la liber, fiind o armă de tir. Pe atunci nu erau controale la aeroport şi am adus-o în ţară fără probleme. În 1974 am plecat în Finlanda, de unde mi-am cumpărat un revolver cu butoiaş, neautomat, cu nouă focuri. Tot la liber se vindea şi ăsta", spune Sergiu Nicolaescu. Acesta nu avea permis de port-armă, dar cu toate astea n-a avut niciodată probleme în a păstra cele două arme în casă. „Riscul era mare. Nu aveam pe atunci nimic în cap, dar parcă simţeam ceva. Simţeam că o să am nevoie de armele astea", explică, nu tocmai convingător, regizorul.

1.600 de militari şi o coloană de blindate de 9 kilometri au declanşat un război teribil în Capitală pe 23 decembrie 1989. Regimentul a venit din Prahova, la chemarea lui Sergiu Nicolaescu.

La doar câteva minute după ce Televiziunea Română a fost invadată de revoluţionari şi a devenit Televiziunea Română Liberă, crainicul Petre Popescu a făcut următorul anunţ: „Comandantul Nicolescu, din Ploieşti, este imperios rugat să se îndrepte spre Bucureşti, cu ostaşii săi, şi să pună brasarde tricolore la mână".

Era în jurul orei 14.00. Victor Atanasie Stănculescu, ministrul Apărării (numit în funcţie de Ceauşescu după sinuciderea lui Milea), ordonase ca toate unităţile să se retragă sau să rămână în cazărmi. În Bucureşti nu se trăgea, revoluţia era paşnică, mii de oameni se bucurau pe străzi de fuga lui Ceauşescu. Sergiu Nicolaescu admite că l-a pus pe crainic să facă res­pectivul anunţ: „De căpitanul Nicolescu nu putea să se ştie decât de la mine. Deci, cine l-a chemat la TVR - de la mine a auzit".

„N-ai plecat? Pierdem Revoluţia!"

Din biroul său de la Unitatea Militară 01065 Negoieşti (judeţul Prahova), căpitanul Nicolescu a auzit anunţul. „Am aflat de sinuciderea ministrului Milea. Atunci am spus: «Ceauşescu şi-a jucat ultima carte». Şi mi-au venit în minte vorbele lui Sergiu Nicolaescu: «O să joci un rol important. Fii pregătit!».

Apoi am auzit apelul de la televizor: «Căpitanul Nicolescu de la Ploieşti să vină de urgenţă la Televiziune». Am căzut într‑un fotoliu, îngrijorat. Apoi, pe telefonul de oraş din biroul meu au început să sune tot felul de oameni care spuneau că sunt din Bucureşti şi care îmi strigau: «Hai, domnule, n-ai plecat? Pierdem Revoluţia! Pleacă odată!». Mă întreb de unde ştiau civilii din Bucureşti numărul de telefon din biroul meu. Nu se recomandau. M-a sunat şi Sergiu Nicolaescu: «N-ai plecat? N-ai auzit anunţul de la televizor? Pierdem Revoluţia. Vezi că aflu când pleci şi te aştept la Săftica»".

Ion Nicolescu, fost comandant de unitate în Prahova, vorbeşte despre cum l-a înarmat pe Sergiu Nicolaescu înainte de Revoluţie şi despre zilele în care a ascultat numai de ordinele regizorului

Coloană militară de 9 kilometri

Până către seară, căpitanul Nicolescu s-a frământat între intenţia de a pleca aventuros la Bucureşti şi teama de a încălca din nou rigorile militare, după ce cu o zi în urmă scosese, pe ascuns, grenade din unitate şi le pusese în maşina lui Sergiu Nicolaescu. „La ora 21.15 am fost anunţat, prin colonelul Tiberiu Costache, superiorul meu ierarhic, că am aprobarea de la Victor Atanasie Stănculescu să plec la Bucureşti. Costache mi-a zis:  «Nea Ioane, a venit vremea. În Capitală, terorişti izolaţi trag în popu­laţie. Sunt foarte mulţi morţi. Vezi ce faci!".

Forţele pe care le-a condus căpitanul Ion Nicolescu spre Capitală au fost impresionante: „Coloana de TAB-uri, tancuri şi maşini blindate măsura 9 kilometri. Am pornit cu 1.400 de militari în termen şi 214 cadre. Am plecat pe timp de noapte, ceea ce a făcut înain­tarea şi mai grea". Sergiu Nicolaescu a aşteptat coloana în comuna Săftica, pe DN 1. „Când ne-am întâlnit, mi-a spus: «Dacă veneai când te-am chemat eu, te făceam ministrul Apărării»". La podul Otopeni, căpitanul Nicolescu a provocat un eveniment în care au murit cinci oameni.

Iată ce-şi aminteşte el despre acest eveniment: „La podul Otopeni am ordonat să se oprească coloana şi să fie cercetat genistic podul. Când adunam cadrele, se apropiau vreo patru maşini, dinspre Bucureşti. Am ieşit în mijlocul drumului, am luat pistolul-mitralieră şi am tras în sus patru gloanţe, să se oprească maşinile, să vedem ce e cu ele. Nu s-au oprit şi în timpul ăsta a început un foc din stânga coloanei, de la unităţile militare care sunt acolo, în Otopeni. Au tras cu mitralierele antiaeriene, şi maşinile au intrat în tirul ăsta. A fost de groază. Din maşini au murit cinci oameni, iar trei au fost răniţi. Au tras şi militarii mei, că aveau glonţ pe ţeavă. Au tras în stânga noastră, spre unităţile care trăgeau în noi".

Sergiu Nicolaescu a fost prezent la acest război: „La podul Otopeni veneau câteva maşini dinspre Bucureşti. Nicolescu s-a dus în faţă, le-a făcut stop cu mâna şi a tras o rafală în aer. Apoi, imediat, toţi ostaşii din coloană au deschis focul împotriva maşinilor şi au murit cei din maşini. Nicolescu s-a luat cu mâinile de cap, era responsabil: «Aoleu, ce păţesc!». Orice altceva spune el, asta e povestea adevărată. Civilii ăia au murit din cauza lui, erau oameni care fugeau din Bucureşti de frică". Regizorul nu şi-a găsit nicio vină pentru că a pus faţă-n faţă militari haotici cu civili speriaţi.

"Coloana de TAB‑uri, tancuri şi maşini blindate măsura 9 kilometri. Am pornit cu 1.400 de militari în termen şi 214 cadre. Am plecat pe timp de noapte, ceea ce a făcut înaintarea şi mai grea.''
Ion Nicolescu căpitan în rezervă

„Asta să nu apară în ziar!"

În interviul pe care reporterii "Adevărul" l-au realizat în urmă cu un an şi jumătate la vila sa din strada Muzeul Zambaccian, Sergiu Nicolaescu a insistat să nu apară nimic despre acest incident de la Otopeni „Sunteţi primii cu care vorbesc despre asta. Eu v-aş ruga foarte insistent, asta să nu apară în ziar! Vina, clar, e a căpitanului. Legea criminalilor de la Revoluţie rămâne valabilă. Şi acum el poate fi condamnat. Dacă află familiile ălora care au murit în maşini şi îl dau în judecată, el răspunde!".

Mihai Viteazu a fugit, după Călugăreni. Istoria reală vs. filmele lui Nicolaescu

Bratu Iulian / 05 Jan 2013 17:49Istoricul Marius Diaconescu a demontat într-o emisiune la RFI, publicată de Historia, multe dintre miturile istorice prezentate în filmele lui Sergiu Nicolaescu. Victoria lui Mihai Viteazu la Călugăreni, povestea lui Mircea cel Bătrân, învingător la Rovine, prietenia dintre Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare, toate acestea sunt, de fapt, legende, nu realități  istorice .

Mihai Viteazu a fugit, după Călugăreni

„Pentru noi, românii, bătălia de la Călugăreni este un mare succes. Adevărul este altul. Până la un punct, Mihai Viteazul a provocat pierderi însemnate armatei otomane, dar seara s-a retras de pe câmpul de bătălie în munţi. Turcii au ocupat şi Bucureştiul, dar şi oraşul Târgovişte. Mihai a fost conştient că nu putea singur să facă faţă armatei otomane şi de aceea s-a retras în munţi şi a aşteptat sprijinul lui Sigismund. Cum putem vorbi de o victorie la Călugăreni, când stăpânii în ţară erau turcii şi nu Mihai Viteazul?”, se întreabă istoricul.

 Mircea cel Bătrân, la Rovine

„Un alt exemplu este bătălia de la Rovine. Toată lumea ştie că Mircea cel Bătrân îl învinge pe Baiazid. Învăţăm în şcoală acest lucru, avem şi poezia lui Mihai Eminescu despre bătălie. Nu este adevărat, pentru că după bătălia de la Rovine, Mircea cel Bătrân fuge și stă aproape doi ani şi jumătate în Transilvania. Dacă ar fi câştigat bătălia ce căuta în martie 1395 la Braşov să se închine regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg? De ce, de patru ori, a încercat armata ungară să îl repună pe tronul Ţării Româneşti pe Mircea cel Bătrân şi nu a reuşit pentru că au venit turcii întotdeauna şi l-au alungat pe Mircea? A fi patriot nu înseamnă să fii mincinos. Patriotismul nu se măsoară în minciuni”, consideră Marius Diaconescu.

Toate filmele românești au falsificat istoria

„Românul din ziua de azi învaţă mai multă istorie de la televizor şi din filme decât din cărţile de istorie. Pe baza acestor filme s-au creat nişte personalităţi, regizori si actori. Mă refer la binecunoscutul Sergiu Nicolaescu. Tot respectul pentru el, dar din păcate el a falsificat multă istorie prezentând eroi cu o imagine falsă. Dar nu numai el. Ca exemplu, vă dau filmul Pintea Viteazul. În film ni se spune că românii erau asupriţi de către habsurgi şi luptau împotriva habsurgilor. Fals! Pintea Viteazul era un tâlhar la drumul mare. Tocmai habsurgii au fost cei care i-au sprijinit pe români în conflictul care tocmai începea între ei şi unguri.

Un alt mit bine împământenit este despre prietenia ce îi lega pe Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş. Această prietenie este prezentată şi în filmele istorice. Pe de altă parte, mulţi istorici încearcă să explice de ce a atacat cetatea Chilia şi automat Ţara Românească Ştefan cel Mare, atunci când Vlad Ţepeş era în plin război cu turcii. Mai toţi spun că domnitorul moldovean a vrut să salveze Chilia din mâna turcilor. Nu este adevărat! Chilia era atacată de pe mare de către turci, iar de pe uscat de Ştefan cel Mare. Era de fapt o conlucrare a celor două armate, moldoveană şi otomană, împotriva lui Vlad Ţepeş”, susţine Marius Diaconescu, lector doctor universitar la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti.

OpiniiNOLOGIE  

Sergiu Nicolaescu sau Hollywood-ul comunist

4 Ianuarie 2013

 E-MAIL      PRINT      RSS      SHARE       MĂRIME TEXT

de CRISTIAN CAMPEANU

5035 VIZUALIZARI | COMENTARII   74

TREBUIE SA CITESTI SI ...

• Ce lasă în urmă Sergiu Nicolaescu
• Sergiu Nicolaescu va fi incinerat, aşa cum şi-a dorit
• Ion Iliescu: Sergiu Nicolaescu a fost principalul creator din cinematografia română
• AFR: "Nea Mărin Miliardar", mai mulţi spectatori decât toate filmele româneşti de după '89
• BOR respinge practica incinerării. Vrea să plătescă pentru înmormântarea regizorului Sergiu Nicolaescu
• Filmele lui Sergiu Nicolaescu vor rula vineri şi sâmbătă în 5 cinematografe
• Coregraful Thuri Ştefan: Testamentul lui Sergiu Nicolaescu sunt filmele lui
• RĂSTURNARE de SITUAŢIE: Fiul nelegitim al lui Sergiu Nicolaescu cere OPRIREA incinerării
• "Lupu", ultimul film în care a jucat Sergiu Nicolaescu, va avea premiera în acest an
• Academia Română: Stingerea din viaţă a lui Sergiu Nicolaescu ne îndoliază sufletele

A modelat cultura populară cum nimeni nu a reuşit în ultimii 50 de ani. A mistificat istoria până la caricatură şi a construit mitologii naţionaliste care au rămas adânc impregnate în imaginarul colectiv. A servit regimul comunist cu osârdie şi a fost cel mai eficient agent de propagandă al naţional-comunismului lui Nicolae Ceauşescu. A fost printre cei care s-au suit pe tanc în decembrie '89 imaginându-se general deşi a fost de departe cel mai răsfăţat "artist" al regimului, dar, în cele din urmă a rămas un soldat fidel lui Ion Iliescu şi FSN, PSD, etc. A scris scrisori odioase împotriva lui Lucian Pintilie şi, pe măsură ce devenea şi mai irelevant în film, s-a luptat din răsputeri să oprească noul val al cinematografiei româneşti. Un personaj slab, lipsit de consistenţă şi moralmente falimentar. Şi totuşi...

Ultimul Bond, Skyfall, debutează cu o urmărire de motociclete pe acoperişul marelui bazar din Istanbul. 50 de ani şi 23 de filme mai târziu, un regizor care a câştigat Oscar-ul cu American Beauty şi tot ce au putut să facă este o urmărire de motociclete, urmată de clasica luptă pe acoperişul vagoanelor unui tren. Dar tocmai aici zace geniul filmului - de departe cel mai bun Bond făcut vreodată - în faptul că exploatează fără complexe şi fără ruşine toate clişeele cinematografice create vreodată. Lupta dintre Bine şi Rău (cu un "rău" excelent construit de Javier Bardem), conspiraţie, întorsături de situaţie, împuşcături, emoţie, dramă şi, bineînţeles, urmăriri de maşini, dintre care, celebra Aston Martin DB5 este cireaşa de pe tort. Niciun clişeu nu este ratat. Kitsch total, dar kitsch cu stil şi cu autoironie tipic britanică.

Acum, dacă ideea ta despre film înseamnă Fellini, de Sica, Rossellini, Renoir, Truffaut ori Godard, (inevitabilul) Tarkovski sau, mai spre noi, von Trier, şi dacă preferi "Hoţii de biciclete" lui "From Russia with love", sau "Pădurea Spânzuraţilor" şi "Reconstituirea" lui "Nea Mărin Miliardar", atunci este perfect în regulă să dezaprobi entuziasmul nostru pentru ultimul Bond. Dar adevărul simplu este că toată lumea adoră o bună urmărire de maşini şi undeva, foarte adânc, toată lumea se bucură să privească o confruntare între "băieţii buni" şi "băieţii răi", fie într-un film poliţist, într-un western, în Hobbit-ul sau într-un film cu spioni. E, ca să folosim cuvinte mari, paradigmatic, şi de aceea Bond "ţine" de 50 de ani şi va mai ţine încă cel puţin pe atâta.

Şi aici intră în scenă Sergiu Nicolaescu. Filmele sale s-au dorit riposta sistemului comunist la Bond. Nicolaescu a făcut din Mihai Viteazul un John Wayne şi din comisarul Miclovan/Moldovan un Clint Eastwood (cel din Dirty Harry) reprezentativ nu numai pentru comunismul românesc, dar şi pentru întregul sistem, dovadă stând succesul de care s-a bucurat în întregul "bloc socialist".

Din punct de vedere artistic, ar fi putut face orice. A făcut filme grele precum "Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte", "Osânda" sau "Ciuleandra", filme populare, cum a fost seria "comisarilor" şi filme care, în România acelor ani, au reprezentat o mică revoluţie ideologică, cum a fost "Nemuritorii". Dar a ales să îşi lege numele de unele dintre cele mai odioase producţii ale propagandei naţional-comuniste: "Dacii", "Mihai Viteazul", "Mircea". Şi nu mai amintim de o serie de gunoaie cinematografice din respect.

Sergiu Nicolaescu a fost cel mai eficient agent al regimului comunist şi al naţionalismului ceauşist, pe care le-a îmbrăcat în haine sexy şi le-a vândut poporului în ambalajul irezistibil al filmului. Pe vremea când Hollywood-ul era acuzat că reprezintă cel mai bun agent de propagandă al sistemului capitalist, Sergiu Nicolaescu a fost riposta comunistă la Hollywood. Şi s-a bucurat din plin de această postură privilegiată, în contra rivalilor săi, în contra celorlalţi regizori, în contra artei filmului în ultimă instanţă. Rămâne înscrisă în istoria infamiei artistice scrisoarea pe care Nicolaescu i-a scris-o lui Ceauşescu pentru a denunţa atitudinea "necomunistă" a lui Lucian Pintilie, dovadă a unui caracter mic şi ranchiunos.

Caracter pe care l-a arătat din plin şi după 1989. Lipsit de suportul ideologic al regimului comunist, faţă de care a fost perceput, în mod greşit şi manipulator ca altceva sau chiar ca un rebel, şi o dată cu libertatea de expresie care a adus adevăratul Hollywood în România, Nicolaescu s-a stins în irelevanţă. Toate filmele pe care le-a făcut după 1989 au fost eşecuri majore, atât de casă cât şi de public. Recuperat politic de un Iliescu recunoscător pentru "meritele" sale din trecutul comunist, Nicolaescu s-a dovedit un politician mediocru şi obedient. Mai mult, s-a dovedit şi incredibil de obtuz, declanşând o luptă ridicolă împotriva noii şcoli de cinematografie româneşti reprezentată, ca vârfuri de lance, de Mungiu, Puiu, Porumboiu, dar nici pe departe epuizată de ei.