Războiul pierdut al SUA nu e cu terorismul

Cititi pana la final! Veti avea o surpriza...super tare!!  Vive la France!!

Foto: afp

După atentate, Bursa din New York a rămas „îngheţată“ o săptămână

America şi-a dezarmat duşmanul. Ce va face de-aici înainte? Deşi are două baze în România, America pare că părăseşte zona de est a Europei.

S-a spus că 11 septembrie este una dintre acele zile despre care îţi aminteşti perfect unde erai şi ce făceai... Eu îmi amintesc o frumoasă dimineaţă de septembrie, în care  beam cafeaua. Am deschis televizorul şi am văzut imagini cu un avion care lovea unul dintre turnurile de la World Trade Center. După calitatea imaginii, „filmul" părea vechi şi nu foarte bine realizat. Şi scena ţinea cam mult, iar sonorul era prost. Am schimbat canalul şi am văzut... acelaşi film. Pe altul la fel. Şi pe al treilea tot aşa... Nu era un film. Era ziua în care viaţa Americii avea să se schimbe.


Dacă cineva va reciti sondajele de opinie publicate în perioada dinainte de atentate, va constata, cu stupoare, că americanii păreau că trăiesc într-o atmos­feră de sfârşit de imperiu, în care îşi rumegau prosperitatea şi respingeau, în proporţii covârşitoare, nevoia oricărui intervenţionism american sau ideea unei superputeri unice şi active. Episodul preferat era, de departe, Seinfeld, iar despre serial au apărut dezbateri şi lucrări, semnate de filosofi care cercetau cu acribie filmul din perspectiva istoriei filosofiei. America trăia a la Seifeld, sau cel puţin asta voia atunci să arate...

America: „prezent!"

Până când a venit lovitura. Teribilă. America era lovită de un inamic extern, pentru prima dată la ea acasă. O experienţă pe care nu o mai făcuse. America era şocată şi speriată. Dar şi-a revenit urgent şi memorabil.Pentru că Manhattanul se închisese după atac, am rămas în campus. Ce s-a petrecut acolo a fost uluitor. Dintr-un mediu academic cosmopolit, stângist, locul acela căpătase acum alte dimensiuni. Alte priorităţi.
Alte mize. Dimineaţa, am găsit studenţii şi profesorii care aşteptau, cuminţi, să doneze sânge. Nu era tocmai limpede pentru ei ce se petrecuse în capitală, dar ştiau că asta pot să facă pentru compatrioţii lor şi pentru America. Şi au stat la rând, ore în şir, fără nicio defecţiune, într-o organizare perfectă, pe care numai tensiunea extraordinară şi unică a momentului o poate explica. Era doar o parte mică, dar semnificativă a Americii care nu voia să îngenuncheze.


Când am intrat în Manhattan, locul era schimbat radical. Dar dincolo de mirosul dulceag pe care tonele de substanţe aruncate peste rămăşiţele turnurilor nu puteau să îl alunge, taxiurile galbene staţionate pe marginea drumului, hamburgerul care ajunsese la 50 de cenţi,  altceva domina tabloul: mulţimea de steaguri americane, de toate dimensiunile şi afişate peste tot. Pe străzi, în maşini, pe maşini, pe clădiri, în magazine, în curţile caselor, peste tot americanii desfăşurau drapelul.

Cine suntem noi?

Era forma lor de a răspunde „prezent" unei lovituri care păruse iniţial să îi covârşească. Spre deosebire de omologii europeni, criza nici nu i-a dispersat, nici nu i-a descurajat. Pentru că America este o naţiune, pe când Europa, nu. Politic, întrebarea-cheie era următoarea: ne-au lovit pentru ceea ce facem sau ne-au lovit pentru ceea ce suntem? Iar răspunsul a fost decisiv pentru structurarea spaţiului politic şi civic al hegemonului mondial. În funcţie de el s-au derulat apoi acţiunile şi reacţiile politicii americane. Dacă democraţii au fost, în genere, înclinaţi să dea primul răspuns, republicanii l-au îmbrăţişat pe cel de-al doilea.
Dacă cei dintâi vorbeau îndeobşte despre o „politică externă greşită" care trebuie corectată, cei din urmă vorbeau despre un „război" care trebuie dus până la capăt. De aici şi ideea „războiului împotriva terorismului" sau faimoasa viziune maniheică ilustrată de „Axa Răului", în fond, expresia unei tendinţe religioase specifice Americii de a moraliza viaţa politică. După 11 septembrie, America a urmat un lung proces de (re)definire politică, geopolitică şi identitară.

Imperiile nu au simţul umorului

Antiamericanismul a fost corolarul reacţiei, dar americanii nu au ţinut seama de asta. Şi-au continuat războiul (cruciada) împotriva duşmanului care i-a lovit la ei acasă. Au făcut-o alături de alţii, dar altfel decât ei. Dacă ar fi să rememorăm aici interviurile pe care soldaţii coaliţiei din Irak le ofereau frecvent la CNN sau BBC, am sesizat un lucru semnificativ: dacă britanicii, de pildă, vorbeau în termeni de „datorie", „inamic strategic", „pericol de securitate", soldaţii americani vorbeau în termeni de „datorie morală", „impunerea democraţiei", „libertatea Irakului", „luptă împotriva răului" etc.
Sună patetic? Poate, mai ales pentru cinismul rafinat al europenilor, care, trecuţi prin ciurul unor războaie mondiale devastatoare, cred tot mai puţin în „idealuri" sau „misiuni civilizatoare globale". Dar, dincolo de un zâmbet superior, patetismul acesta ne spune un singur lucru: America este singura care mai poate fi imperiu şi poate stăpâni lumea. Pentru că lumea nu o conduci nici prin cinism nici prin scepticism, ci prin credinţă. America mai crede în destinul ei civilizator, aşa cum au făcut toate imperiile la vremea lor, iar când nu au mai crezut, s-au prăbuşit şi au început să facă glume despre ele şi, în general, despre orice. Cinicul şi faimosul umor britanic nu este doar consecinţa insularismului subtil şi rafinat, cât mai ales consecinţa directă şi vădită a... pierderii imperiului.


Astăzi, America pare că şi-a încheiat războiul odată cu execuţia lui Bin Laden. A reuşit nu doar să se apere, ci şi să îşi dezarmeze duşmanul. A câştigat. Întrebarea este ce va face de aici înainte? Pentru noi, cei din „Noua Europa", care nu am crede povestea cu scutul american anti-Iran nici dacă ar fi adevărată, miza este crucială. După ce SUA au împins frontiera euro-atlantică spre Marea Neagră, se pare că staţia terminus rămâne tot „lacul rusesc". Deşi cu două baze în România, America pare că părăseşte zona în numele unei „resetări" care devine literă de lege pentru Departamentul de Stat.
Iar ideea că SUA şi UE ar fi ocupate acum în altă parte, în speţă cu democratizarea post- „primăvara arabă", nu face decât să aducă în minte un reproş deja făcut: cum vor reuşi să facă asta acolo, în alte culturi şi alte religii, dacă au eşuat într-un spaţiu incomparabil mai apropiat axiologic şi moral, adică regiunea extinsă a Mării Negre? Mai concret, cum crezi că vei putea democratiza Libanul sau Siria, dacă ai eşuat în Republica Moldova? Întrebarea rămâne deschisă. Pentru noi, misiunea civilizatoare a Americii se joacă în Est.


                                  

http://primejdiaalb