De ce veneau străinii să înveţe să schieze în România ?!

Meserie. Până la sfârşitul anilor '90, şcoala de schi de la Poiana Braşov era recunoscută pe plan internaţional

12 Ianuarie 2012

De ce veneau străinii să înveţe să schieze în România

vezi articol

 

• 
  
• Facebook
• Mixx
• MySpace

de DAN GHEORGHE

A fost o vreme când primii fulgi de zăpadă marcau începutul unui „an şcolar" cu totul special în România, pe parcursul sezonului rece. Cursanţii invadau staţiunile montane, iar lecţiile se desfăşurau pe pârtiile de schi. Ţara noastră era destinaţia preferată de mii de olandezi, germani şi englezi care veneau la noi să înveţe să schieze, în anii '70, '80, '90, ştiindu-se că aici exista o şcoală de schi foarte bine cotată pe plan mondial.

 "Instructorii români s-au remarcat în toată lumea pentru că ofereau, în primul rând, siguranţă cursanţilor. Instructorii noştri creează o atmosferă relaxată în timpul lecţiilor, nu există nici un moment o stare de tensiune", ne-a spus Emil Fărcăşanu. L-am întâlnit pe acest om la Poiana Braşov. E şeful şcolii de schi de aici. În acest loc lucrează încă din 1979. Tradiţia locală a şcolii de schi datează încă din 1968. „Unul dintre promotorii acestei şcoli a fost Romeo Samur", povesteşte interlocutorul nostru. Emil s-a născut la Braşov. A urcat pe munte de la 6 ani. A fost campion naţional la alpinism. A făcut parte şi din lotul de schi al României, la juniori.
Iar de la 19 ani a devenit instructor de schi. La şcoala de schi intrau cu precădere foştii sportivi de performanţă din acest domeniu. Un alt criteriu important de selecţie era să cunoşti una sau două limbi străine. Dacă erai admis, după examenul teoretic şi practic, urma o perioadă de o lună în care făceai cunoştinţă cu metodica predării schiatului. Cu atât mai mult cu cât te adresai, ca instructor, turiştilor, oameni de toate vârstele, care doreau să înveţe mişcările elementare de alunecare pe omăt - mers alternativ, împingere simultană, ridicarea din căzătură, întoarcerea pe loc, urcarea oblică, în foarfecă sau în trepte, trecerea de la poziţia de urcuş la cea de coborâre, poziţia de coborâre directă sau oblică, plugul, ocolirea din plug, trecerea peste denivelări, paşi succesivi spre deal, arcuirea. Ni se prezintă un manual care descrie metodica învăţării schiatului, materialul fiind elaborat de Asociaţia Naţională a Ghizilor Instructori Sportivi din Turism. Există mai multe „clase", de la unu la cinci, în care sunt grupaţi cursanţii - iniţiere, începători, avansaţi, buni schiori şi perfecţionaţi.
900 de cursanţi pe săptămână, în iarna 1988-1989
Şcoala de schi de la Poiana Braşov avea 150 de instructori în 1979. Emil ne povesteşte că în perioada aceea veneau la cursuri câte 400 sau chiar 500 de învăţăcei pe săptămână. Fiecare instructor avea în propria „clasă" opt cursanţi. Ca „elev", aveai nevoie de şase zile, cât ţinea fiecare modul în parte - câte patru ore pe zi -, pentru a învăţa cel puţin mişcările elementare, să te poţi descurca pe „pârtia albastră", de dificultate moderată. „Pe atunci, doar 1% din turiştii din Poiană erau români, restul - din alte ţări. Veneau grupuri organizate. România era cunoscută ca destinaţie pentru şcolile de schi", rememorează Emil. Printre operatorii de turism internaţionali care aduceau străini în ţara noastră erau Thomas Cook, Neilson şi Inghams. „Sunt tour-operatori de anvergură pe plan mondial, ca Thomas Cook, care asigură vacanţe, în diverse zone de pe glob, pentru câteva milioane de turişti pe sezon", ne explică Emil.
„Dacă la noi în Poiană se cazau, de pildă, 2.000 de turişti, 1.800 participau la cursurile de schi", spune interlocutorul nostru. Astfel, pachetul turistic - cazare, masă şi lecţii - costa 400 de dolari pentru o săptămână. Emil îşi aminteşte iarna 1988-1989 drept cel mai aglomerat sezon în Poiana Braşov - atunci au fost nu mai puţin de 11.600 de turişti străini. „Aceea a fost perioada în care la şcoala de schi aveam câte 900 de cursanţi pe săptămână", zice bărbatul. Primele lecţii de schiat începeau pe pârtia Bradul, iar din a patra zi a cursului se trecea pe pârtia Postăvarul. Dacă e să facă un calcul estimativ, din 1979 până în 2008, Emil Fărcăşanu apreciază că în aproape 30 de ani au trecut pe aici mai mult de 200.000 de „elevi", majoritatea străini. Ritmul de până în 400 de cursanţi pe săptămână s-a păstrat şi după 1990, în Poiană. Au fost aici învăţăcei şi de 4 ani, dar şi octogenari. De remarcat că trei ani la rând au fost aduşi de peste hotare nevăzători care doreau să simtă adrenalina pârtiei. „Cu ei a fost mai greu. Dar ne-am adaptat modul de predare şi am reuşit să-i învăţăm regulile elementare", adaugă Emil.
Instructorii români predau azi în străinătate
Dar astfel de „ani şcolari" s-au încheiat în România, în condiţiile în care ţara noastră are în ziua de azi o mare problemă, încă neremediată, legată de lipsa infra­structurii pentru sporturile de iarnă. Statisticile oficiale nu mai au nevoie de comentarii - domeniul schiabil din România este reprezentat de numai 116 kilometri. Ca o comparaţie, sunt staţiuni montane din Austria şi Franţa care au fiecare câte 180 de kilometri de pârtii. Ceea ce se ştie este că România are 130 de pârtii, în 17 judeţe, majoritatea cu lungimea de sub un kilometru. Cele mai multe se află la altitudini joase, unde omătul nu rezistă mult timp. Ca urmare, la noi se întâmplă, de câţiva ani încoace, un alt fenomen, ca dovadă că instructorii noştri de schi nu şi-au pierdut renumele - sunt invitaţi pe pârtiile altor ţări, mai ales în Austria, să predea acolo lecţii de profil.