SPERIETOAREA

George GMT 2 octombrie 2016

MI-24 Hind si-a aratat pe deplin puterea in Afganistan. Desi Afganistanul n-a fost nicidecum primul conflict

la care Hind-ul a participat, debutul in lupta avand loc in perioada 1977-1978, Razboiul din Ogaden dintre Etiopia si Somalia (vom reveni asupra acestui conflict zonal), ne vom opri intai asupra acestuia, si-asta deoarece acest razboi a insemnat pentru sovietici o experienta amara similara celei americane in Vietnam.
Categoric, sovieticii n-au fost nicidecum pregatiti pentru lupta in munti, la altitudini care ajungeau pana la 6700 m (lantul muntos Hindu Kush/Hindukush), ei stiau sa lupte pe vastele campii ale Europei de Vest, stiau sa treaca rauri si fluvii, stiau sa lupte cu blindate, stiau sa faca desant aerian. Ei bine, toate astea n-au putut fi aplicate in Afganistan, unde terenul dificil nu facea posibila deplasarea coloanelor de blindate, a camioanelor de aprovizionare, a infanteriei motorizate, chiar si aeronavele intampinand dificultati (zborul in munti, deasupra crestelor sau prin canioane, are particularitatile sale si este riscant.Aterizarea elicopterelor era riscanta in munti la altitudini de peste 2500-3000 m, basca ambuscadele mujahedinilor. Pentru a ajunge la astfel de altitudini, elicopterele sovietice nu zburau nicicum la incarcatura maxima, MI-24 Hind, spre exemplu, n-a zburat niciodata in muntii Hindukush cu intreaga panoplie de arme acrosata. E cunoscut faptul ca vantul, curentii de aer, au o mare influenta in zborul aeronavelor, cu atat mai mult in munti si-n depresiunile montane. Se stie ca densitatea aerului scade pe masura ce creste altitudinea si, odata cu altitudinea, presiunea e mai mica decat cea standard,altimetrul de bord indicand eronat altitudinea –mai mare sau mai mica decat e in realitate, eroarea putand reprezenta, conform expertilor, chiar si 3% din inaltime. Eee, asta aveau s-o descopere elicopteristii sovietici in primii ani de zbor deasupra muntilor Afganistanului, multe elicoptere zdrobindu-se de sol la aterizare, fiindca pilotii, pe baza indicatiilor altimetrului, credeau ca sunt mai sus fata de sol.

Mi 8 Hip in Afgansitan

Conform expertilor, la 3000 m, pilotii sovietici de MI-8, spre exemplu, ce veneau la aterizare, vedeau pe altimetru 3300 m in loc de 3000 m reali, apropiindu-se prea repede de sol. Era prea tarziu cand realizau ca vin prea repede la aterizare, contactul dur cu solul montan avariind grav aeronavele, multe si explodau datorita aprinderii combustibilului. Sovieticii au pierdut multe elicoptere din cauza accidentelor in munti, numarul exact nu se cunoaste dar se vehiculeaza c-au pierdut astfel vreo 40-50 de MI-8. In munti, un alt pericol real era reprezentat de curentii ascendenti si descendenti, numiti de catre experti si unde cvasistationare, ceea ce facea ca un elicopter patruns in astfel de curenti sa piarda rapid altitudine, altimetrul putand da erori si fluctuatii –multi piloti sovietici au pierit din aceasta cauza, zdrobindu-se de creste fiindca n-au mai putut lua altitudine. Decolarea in munti era deosebit de periculoasa, puterea curentilor ascendenti si descendenti solicitand la maxim motoarele, basca praful specific zonelor uscate din Afganistan, ceea ce facea ca durata de viata a acestor motoare sa scada simtitor. Au fost multe cazuri cand pilotii de MI-8 au renuntat la containerele cu proiectile reactive nedirijate lasandu-le cadou mujahedinilor, pentru a putea decola cu mai multi raniti la bord, un gest normal, camaraderesc, principial si uman. Tehnica poate fi inlocuita, omul conteaza!  Se spune c-au pierdut si cateva SU-25 datorita undelor cvasistationare in muntii Afganistanului), insa era propice ambuscadelor, fapt ce-avea s-a le faca sovieticilor viata amara.
Ca sa fim corecti, nici americanii n-au fost pregatiti pentru Vietnam, pentru lupta in jungla unde umiditatea ducea rapid la uzura tehnicii militare, a echipamentelor si cazarmamentului, basca ca tot ce misca pe-acolo, de la paianjeni pana la luptatorii de gherila, putea sa te ucida. Aceleasi detalii sumbre dar intr-un alt peisaj, le-a intalnit soldatul sovietic venit s-a acorde ajutor “poporului prieten afgan” impotriva “fortelor antirevolutionare” (a factiunilor si triburilor ce nu agreau oranduirea moscovita. Mai mult decat atat, in opozitie se remarcau luptatorii islamisti, numiti mujahedini in Afganistan, astia urmarind ca tara sa devina islamica, unde Charia/Sharia sa fie la putere. Ei bine, Al-Queda si ISIS de-aici se trag, din randul mujahedinilor, numiti pe-atunci “luptatori pentru libertatea Afganistanului” de catre americani), la cererea presedintelui afgan marioneta a Moscovei, Babrak Karmal (se vehiculeaza ideea ca asta a fost recrutat si pregatit de catre KGB pe cand era ambasador in Cehoslovacia. Bineanteles, asta era Secretar General al Comitetului Central al Partidului Popular Democratic din Afganistan, cum altfel. Avea s-a moara in 1996 la Moscova). Nu facem acum o istorie a razboiului din Afganistan, insa e util s-a vedem ce-aveau sovieticii in Afganistan la sfarsitul anului 1984, la acel moment atingandu-se apogeul prezentei lor acolo, conform istoricilor si analistilor militari rusi.

 Piloti sovietici de pe Mi 8 in Afganistan

La sfarsitul lui 1984, in Afganistan, sovieticii aveau: 115.000 de oameni, alti 30.000-35.000 de oameni aflandu-se la baze sovietice de la granita cu Afganistanul, in republicile sovietice RSS Turkmenistan/Uzbechistan/Tadjikistan (serviciile de informatii indiene si iugoslave raportau existenta in Afganistan, in 1983, a 130.000 de militari sovietici). Acestora li se adaugau 40.000-50.000 de militari ce apartineau armatei asa-zisei Republici Democrate Afganistan/RDA, organizare statala nerecunoscuta de opozitie, de sorginte sovietica. Ei bine, in cei 9 ani de ocupatie sovieticii au creat si serviciul secret afgan, plin de consilieri KGB si GRU, numit Khadamat-e Aetla’at-e Dawlati/KHAD/Serviciul de Informatii Statal, a carui sigla era similara celei KGB, serviciul fiind desfiintat cel mai probabil in 1992 odata cu instaurarea puterii talibanilor. De fostii agenti si ofiteri KHAD (in 1989, se pare ca fortele de securitate afgane si militiile tribale pro-Guvern insumau cam 37.000 de oameni) aveau s-a se foloseasca ulterior, inclusiv ISI (Serviciul Secret Pakistanez), CIA, Alianta Nordului si talibanii. Fortele Aeriene Afgane si-au atins atunci apogeul, ajungand la 7000 de oameni; principalele baze sovietice se aflau la: Dasht-e-Kiligai, Provincia Baghlan, langa autostrada nord-sud; Baza Aeriana Baghram, Provincia Parwan, 72 km nord de Kabul; Baza Aeriana Shindand, Provincia Farah, 96 km sud de Herat. Cartierul General al Armatei Sovietice din Afganistan se afla la Kabul, iar cel al Fortelor Aeriene la Termez, oras situat in partea de sud a Uzbechistanului la granita cu Afganistanul, pe Raul Amudaria/Amu Darya (eee, pe-aici aveau sa si plece din Afganistan ultimii militari sovietici pe 15 februarie 1989 trecand “Podul Prieteniei”, construit tot de ei la inceputul anilor*80, dupa 9 ani de conflict si 13.700-15.000 de morti/peste 53.000 de raniti/aproximativ 430 de disparuti/peste 4000 de avioane, elicoptere, tunuri, tancuri si vehicule blindate distruse. Razboi despre care ministrul de externe sovietic de-atunci, Eduard Sevardnadze, spunea intr-o sedinta din iunie 1987 a Biroului Politic al Comitetului Central al PCUS, citez: “Din prietenia pentru poporul sovietic, care a existat timp de zeci de ani in Afganistan, n-a mai ramas aproape nimic. Au murit foarte multi oameni, si nu toti erau banditi. N-am rezolvat nici una dintre problemele locuitorilor, ba de fapt chiar am luptat impotriva lor. Ca am intrat in Afganistan fara sa avem nici cea mai mica idee despre psihologia oamenilor si situatia reala din tara, acesta este un fapt. Pentru toate astea cheltuim anual un milliard de ruble. E o suma enorma. Statele Unite spun ca razboiul ne-ar costa doua miliarde pe an, japonezii vorbesc despre trei miliarde. Iar Nikolai Rijkov, primul-ministru, n-are niciun fel de date cu privire la costuri…”.
Mai mult decat atat, si armata era satula de razboi, iata ce spunea ministrul apararii de-atunci, Maresal Serghei Sokolov, la aceeasi sedinta din iunie 1987, citez:”Situatia militara s-a inrautatit. Garnizoanele noastre sunt atacate de doua ori mai des acum, din sate. Din punct de vedere militar, un asemenea razboi nu poate fi castigat. Armata afgana ne costa 3,5 miliarde de ruble, si inca o data 1,5 miliarde de ruble in acest an. Armata a 40-a a noastra a pierdut in 1986 deja 1280 de oameni. Si trebuie s-a rezolvam si treaba cu ajutorul economic. Ne cer de trei ori mai mult decat au nevoie. In 1981 le-am dat ajutoare de 100 de milioane. Si totul a ramas sus, la varf. In sate nu e nici benzina, nici chibrite, absolut nimic”. Generalul Valentin Varennikov, comandantul fortelor terestre sovietice din Afganistan, chemat de urgenta la aceasta sedinta, raporta, citez:“Investitiile in armata afgana n-au dus la niciun rezultat, aceasta aflandu-se intr-o stare deplorabila. Pierdem acum de doua ori mai multe avioane. Din 440 de trupe de cercetasi am pierdut 280.
Livrarile sovietice de arme au ajuns la un milliard de ruble pe an. Starea armatei afgane nu ii permite nici o actiune independenta. In fiecare luna dezerteaza pana la 1000 de oameni, printre care si ofiteri. Grupe de marimea unui batalion intreg trec pur si simplu de partea cealalta, luand cu ei armele si munitiile, inclusiv armamentul greu”. Nu se stie cu exactitate cati combatanti mujahedini si-au pierdut viata in cei 9 ani de conflict cu sovieticii, surse rusesti estimeaza cel putin 100.000 de oameni, dar se stie ca intre 1-2 milioane de civili afgani si-au pierdut viata, printre acestia numarandu-se multi copii. Da, civilii ca-ntotdeauna, “victime colaterale”!Ei bine, nici in ziua de astazi armata nationala afgana, numita pompos Fortele Nationale Afgane de Securitate/ANSF, cu tot suportul SUA, inclusiv Romania, nu-i in stare de actiuni independente. Intr-un raport al Congresului SUA se mentioneaza ca-n zece ani de implicare, America a cheltuit degeaba 386 de miliarde de dolari in Afganistan/2001-2011, aproximativ 110 miliarde fiind cheltuiti doar in 2011 –Bin Laden&Al-Queda nu meritau banii astia in viziunea multor congresmeni, adversari a-i razboiului. Tot, conform raportului Congresului, un singur militar american detasat in Afganistan costa in fiecare an contribuabilul american sume foarte mari -507.000$ in 2009/667.000$ in 2010/697.000$ in 2011 –avand tendinta crescatoare. Datorita costurilor mari, din ce in ce mai mari, Presedintele Obama a decis retragerea trupelor SUA din iulie 2011.

 Podul Prieteniei 15 februarie 1989

Ce-ar mai fi de spus la aceste randuri, concluzia e clara, conducerea sovietica pierduse sirul cheltuielilor si traseul banilor, URSS se afla in colaps, razboiul nu mergea deloc bine, aventura nu s-a justificat nicicum. Si-a urmat retragerea… Ultimul soldat sovietic care a traversat Podul Prieteniei pe jos a fost generalul-locotenent Boris Gromov, comandantul Armatei 40, ce facuse parte din Forta de Ocupatie Sovietica/OKSVA/Contingent Limitat al Trupelor Sovietice in Afganistan. Mda, “limitat”, cum nu! Odata cu plecarea trupelor sovietice, la negocierile de pace de la Geneva/aprilie 1988 se stipula ca: “Speram ca afganii sa isi poata lua, de-acum inainte, soarta in propriile maini”. S-a sperat degeaba, nu dupa mult timp aveau s-a intre in haos si razboi civil, culminand cu dominatia regimului taliban –teroare, deznadejde, genocid, distrugerea culturii si a istoriei. Idem ISIS, astazi! Si aia tot niste jigodii criminale care nu merita judecata si clementa…
  Si, daca tot suntem aici, haideti s-a stipulam putin din Memoriile unui soldat sovietic pe nume Ion Xenofontov in Afganistan, aparute in 2011 in lucrarea “Razboiul soviet-afgan” –comandant in cadrul Regimentului 345 Forte Aeropurtate de Garda, forte de elita in cadrul Fortelor Armate Sovietice, elocvente pentru starea de spirit a militarilor, viata acestora acolo, inclusiv despre viata populatiei locale. Mi se par deosebit de interesante, Memorii peste care am dat intamplator, din fericire, pe timpul documentarii articolului si, cu riscul de a va plictisi, voi reproduce integral pasaje din acestea: “La acea vreme in Afganistan erau doua brigazi de forte aeropurtate de asalt, doua brigazi de cercetare, doua companii de infanterie motorzata si Regimentul 345, al nostru. In baze existau magazine pentru soldati, numite “kantin”, cele destinate civililor numindu-se “dukan”. In calitate de vanzatori lucrau soldati si sergenti. Era regula ca fiecare sotie de ofiter afgan sa fie insotita de doi-trei oameni. Dar daca erau 3-4 sotii? In casa soldatii faceau menajul. Cati soldati le ramaneau comandantilor din unitati militare afgane? Putini…
Dintr-o unitate de 400 de oameni, la lupte mergeau 80. Erau de diferite nationalitati: uzbeci, tadjici, turkmeni, si altii. Nu se intelegeau intre ei, erau analfabeti. Erau chemati in armata, unde fiecare avea principiile sale…Intram intr-un kislak –n.a.catun/sat de pastori –serviciul de cercetare este in avangarda.Vine un pusti, are 6-8 ani…domnule militar rus din fortele aeropurtate! De unde cunoaste ca-s din fortele aeropurtate ruse?Niciun semn distinct, nimic! Aveam un tricou dungat, numit “telneashka”, dar cati aveau astfel de tricouri?Ne cunosc dupa numerele la masina. Stiu unde se afla amplasate mine…Se apropie, cineva i-a dat carne, biscuiti, zahar si alte bunataturi. Il intreb, unde-i mama?Mama a murit. Unde-i tata? Tata-i in munti, s-a accidentat. Unde-i fratele? Fratele e la vanatoare.Mama a murit,tata a murit, dar fratele i-a cumparat o mina ca sa distruga un tanc rusesc.Pentru 300.000 de afgani –n.a.moneda locala –cat valora un tanc, el putea sa-i cumpere fratelui o sotie. El are cam 8 ani.

Copil pentru rusi, luptator pentru afgani

Daca va distruge un aruncator de mine, va castiga 200.000 de afgani-pretul unei femei de categorie mijlocie.Sau la doi frati cate o sotie. Daca distruge o masina, va avea 100.000 de afgani. Daca asasineaza un colonel rus sau afgan -100.000 afgani, iar un colonel -25.000 afgani. Aici totul, inclusiv moartea valora, totul costa bani. Pustiului ii era indiferent cine eram noi, prieteni sau dusmani. El dorea sa se hraneasca pentru moment. Aceasta era situatia in anii cand eu am fost in Afganistan, 1982-1984…In fiecare kislak era cate un detasament de aparare, acesti barbati nu lucrau,se inarmau pe cont propriu si la fiecare sfarsit de an primeau zeciuiala din rodul pe care-l acumulase comunitatea. In afara de asta, ei asigurau comunitatea cu carne din vanat, erau foarte buni tragatori. S-a vazut cand au inceput sa lupte impotriva noastra…Conform ordinului ministrului apararii aveam dreptul sa intram in sate. In case nu aveam acces, intram doar insotiti de militari afgani. Trebuia doar sa-i verificam si sa-i monitorizam. Armele si pe proprietarul acestora eram obligati sa le prezentam afganilor.Proprietarul intelegea ca este intr-o situatie dificila si ne propunea recompensa, de exemplu, o sotie sau o capra. Cunostea bine ce-mi propune. Daca acceptam oferta avea sa ma denunte KHAD-ului si peste 8-10 ore nu stiu daca avea sa mai auda cineva de mine.Si cati au nimerit in astfel de curse?Iata asa lucrau ei! De la 5 ani copiii frecventau scoala, au un sac in spate,se cunosc intre ei. Se apropie un copil, ii oferi biscuiti, altul –lapte condensat. Propriul copil puteau sa-l sacrifice in numele lui Allah, familia fiind recompensata dupa toate rigorile. Cand lupti, cineva trebuie sa stie unde te afli…La 1 aprilie 1983 am trecut un pod peste raul Gorband, langa kislakul Said. In timpul unei actiuni militare mergeau fortele noastre militare, cele afgane, serviciile de securitate, tanchistii. Cum numai am iesit din baza, deja toti cunosteau despre aceasta.
Cei din armata afgana aveau spionii lor prin cantonamentele noastre. De aceea, daca spuneam ca plecam intr-o directie, apoi numaidecat ne orientam spre cea opusa. Dar chiar si aceste inversari erau cunoscute. De aceea, modificam planul de actiune chiar in ultimele momente…La acel pod a fost o ambuscada puternica. Eu trebuia sa ocup kislakul Mahmudrake, cealalta grupare trebuind sa plece in Nindjirab, cu scopul eliberarii defileului de gruparile inamice. Trebuia sa raman 7-10 zile acolo, la Mahmudrake,ca duhii –n.a.Asa le spuneau sovieticii luptatorilor mujahedini, greu de reperat si ucis, care atacau fulgerator si dispareau la fel de repede cum aparusera, duhuri –sa nu ocupe iesirea din trecatoare.Altfel a-i nostri n-ar fi putut iesi inapoi.A fost o ambuscada grozava! N-am izbutit sa intram in defileu, ca am fost atacati. Inapoi nu puteam iesi, deoarece tehnica militara era cu remorca,carand apa, motorina,statii electrice si multe altele, masinile neputand intoarce din cauza asa-ziselor “drumuri inguste” si a minelor de pe marginea traseelor, amplasate evident de catre mujahedini…Peste cateva zile am fost pescuiti de elicopterele sovietice, dar in timpul cat am stat acolo am vazut moartea cu ochii. Atunci mi-am amintit de cuvintele sotiei mele inainte de plecare: “Acesta nu este razboiul nostru”. Realitatea razboiului de gherila! Si tot Ion Xenofontov, moldovean la origine, ne spune foarte clar ca-n acele vremuri fiecare companie a fortelor aeropurtate avea 21 de oameni, iar o companie de infanterie avea 33 de oameni. Dispuneau de armament performant, cel mai bun pe care-l putea furniza URSS atunci, militarii de la soldat la ofiter fiind extrem de bine pregatiti, fiecare fiind capabil sa duca in munti rucsacuri cantarind 30-35 kg. Ne confirma faptul ca-n muntii Afganistanului tehnica militara functiona greu, spre exemplu, un avion capabil sa duca 24 de oameni decola doar cu 8, insa acest razboi a insemnat si testarea/dezvoltarea multor sisteme de arme, inclusiv MI-24 Hind.  
  Si, tot autorul ne mai spune ca-n Afganistan, 304 militari de origine moldoveana si-au pierdut viata in cei 9 ani de razboi, din cei 12.500 participanti, la care se adauga 4 disparuti si 700 de raniti.  
  Iata si cateva reflectii ale altor moldoveni ce-au luptat in Afganistan: V.Cazacu –“Am avut frica pana a murit cel mai bun prieten”/I.Rabac –“Aveam o singura dorinta ca sa vin acasa si sa beau apa de la fantana”/A.Trofeev –“Ziua era normal, dar spre seara apareau emotii”/I.Botnariu –“Noi duceam politica partidului pe un teritoriu strain”/I.Costrov –“Razboiul din Afganistan niciodata nu putea fi castigat”/Ajder Petru, tanchist, Provincia Panjshir/Afganistan –“La 18 ani noi nu eram pregatiti”. Interesant e ceea ce spune acest combatant –“In primii ani de razboi oamenii de acolo erau inapoiati, nu stiau ce inseamna tanc, nu stiau ce inseamna nimic. Am auzit de cazuri cand s-au napustit asupra tancurilor cu sapa, cu cutitul, cu coasa. Apoi s-au mai civilizat”/Tatiana Akimova, psiholog-observator in Afganistan –“Nu inteleg de ce o trebuit sa se duca baietii nostri acolo…Tare multi au murit de la boala, de la cangrena, tratamentul era cam slab, au murit de la dureri, de la stomac –n.a.Dizenterie, insa au fost raportate multe cazuri de tifos si infectii cu virusul hepatitei B. Multi tare au murit…Multi baieti nu rezistau, se impuscau singuri, se duceau in munti…Imi pare rau de baietii astia, 17-18 ani, copii. Care s-au intors toti sunt cu nervii la pamant, nervosi. Pana acum visez Afganistanul –n.a.2002”. Akimova ne spune c-a vazut conserve distribuite soldatilor ce datau din 1948, inghetate bineanteles!  
  Iata si ce spune Alferov Evghenia Tatiana, mama soldatului decedat in 1982 in Afganistan, Alferov Vladimir Mitrofan: “Dupa inmormantare am fost chemata la Comisariat.Ma intampina un maior care ma intreaba ce doresc?Ii explic situatia financiara precara, la care el imi replica -200 de ruble ati primit, ce mai doriti?M-am simtit ingrozitor la aceste cuvinte. I-am replicat ca si pe fiul lui sa-l ia de acolo, sa i-l aduca intr-un sicriu de zinc si sa-i dea 200 de ruble”. Atat valora viata unui militar, viata unui om…Toate aceste marturii sunt cutremuratoare, asta-i fata razboiului, nimic idilic presarat cu eroism si camaraderie, teama si lipsuri, mizerie si degradare umana). Curand insa soldatul sovietic avea sa-nvete sa-i depisteze pe “duhi” (asa le spuneau mujahedinilor. Duhi=duhuri), dupa camilele cu care-si carau echipamentul (capturat de la sovietici, adus de dezertori sau provenit din contrabanda/ajutor SUA via ISIS/Pakistan) care “puteau a urina, erau rapanoase si imputite”, si dupa ceea ce fumau, ceva ce se numea “cearz”, un amestec de ierburi puternic mirositoare si unghii, mirosul simtindu-se de la 500 m distanta. Multi soldati se drogau, cu deosebire cei ce proveneau din Uzbechistan si Tadjichistan, astia fumand ceva de culoare neagra in tigari, numit “anasha”, dar prizau si marijuana pe nas. Totul, aproape totul, toata experienta sovieticilor in Afganistan, seamana aproape perfect cu experienta americanilor in Vietnam.

Mi 24 HIND doborat in Afganistan, probabil in 1987

 Si revenim la Hind pentru a vedea, concret, ce imbunatatiri a avut acesta in urma experientei Afganistan, dar si defectiunile, plusurile si minusurile in exploatare in conditii de lupta si climatice dificile. Statisticile oficiale sustin pierderea a 330 de Hind-uri in Afganistan, 40% -45% dintre acestea datorita incendiilor si exploziilor in zbor. Primele MI-24 sosite in Afganistan (cel mai probabil primul MI-24 Hind A a ajuns in aprilie 1979, drept ajutor pentru guvernul afgan din partea sovieticilor, foarte probabil zburate de catre piloti sovietici. Acestea au dotat Escadrila 373 bazata la Kandahar. Cele sovietice le-au urmat in 1980-1981, insa multe au zburat cu insemnele Fortelor Aeriene Afgane/Afghan Havai Quvah pilotate de sovietici. Din cate se stie, afganii au primit aproximativ 60 de MI-24 Hind A/D. Afganii au primit ajutor militar masiv din partea URSS incepand din 1978, primind in dotare MIG-21, AN-24, MI-8/24, SU-17,L-39, legaturi de prietenie avand inca din 1960. In baza acestor legaturi primisera in anii anteriori MIG-15/17, IL-28, SU-7, AN-2, Yak -18, L-29. Nu mai vorbim de tancuri, tunuri, aruncatoare de mine, alte categorii de tehnica sovietica. Ajutor militar aveau sa trimita in cei 9 ani de conflict si Cehoslovacia, RDG, Bulgaria si Polonia.
Romania se pare ca nu s-a implicat nicicum in “ajutorul fratesc” acordat afganilor. Mi-24 Hind au fost implicate rapid in luptele cu mujahedinii, primul exemplar fiind pierdut in actiune pe 30 mai 1979, pilotii fiind, se pare, afgani. Oricum, la momentul retragerii sovietice din Afganistan, maxim 30 de exemplare de MI-24 au ramas afganilor, multe dintre acestea neaflandu-se in stare de zbor. Nu-i o certitudine, insa Fortele Aeriene Afgane se pare ca nu mai zboara MI-24/35 inca din 2014, acestea fiind inlocuite cu MI-17V-5/171, Bell UH-1, MD-530 F Cayuse Warriors. Conform altor surse, la inceputul lui 2016 mai zburau 7 MI-35) nu aveau rezervoarele protejate (autoetansare). Insa, ulterior, acestea aveau sa fie protejate cu un invelis din spuma poliuretanica realizat in URSS, de slaba calitate, similar celui folosit in constructii ca material izolant, acesta dezintegrandu-se usor, particulele de spuma infundand deseori filtrele de combustibil (la prototipuri, aceasta spuma fusese importata din Belgia.Odata cu condamnarea invaziei sovietice in Afganistan, toate produsele occidentale importate de URSS au intrat sub embargou. Informatia nu e certa, asa ca trebuie privita cu retinere).
Conform surselor, problema filtrelor de combustibil n-a fost rezolvata pana la sfarsitul razboiului. Au mai fost blindate cu foi din otel cu grosimea de 5 mm, cabina cargo, rezervorul sistemului hidraulic, cutia de transmisie, rezervoarele de ulei. Mai mult decat atat, geamurile laterale ale cabinei pilotului si copilotului au fost dublate pe interior cu un panou din sticla blindata fumurie, insa asta mai mult incurca decat ajuta, reducand substantial vizibilitatea si spatiul interior (nu-i o certitudine existenta acestor geamuri blindate fumurii, foarte probabil ca acestea sa fi fost propuse, insa niciodata aplicate. O solutie interesanta, totusi!). Se spune ca pilotii nu mai puteau sa-ntoarca lesne capul daca aveau casca de zbor, asa ca multi preferau demontarea acestor panouri fumurii (asta daca intr-adevar au existat in Afganistan).

 Vesta blindata si casca ZSh-3b

Si pilotii sovietici de MI-24 Hind D/MI-8 au dispus de echipament de protectie in Afganistan, cel mai probabil din 1981-1982, insa acesta era greoi si semana cu platosa cavalerilor medievali, fiind vorba de o vesta blindata/vesta antiglont ce acoperea zonele vitale si umerii (vesta dispune de buzunare in care se introduc placi din otel. Se spune ca deriva din cele destinate unitatii speciale antiteroriste a KGB, cunoscuta drept ALFA, creata in 1974. Exista si astazi), cunoscuta drept BZH-2 (se gasesc de vanzare pe internet, pentru cei interesati. Costa 900 de dolari). Datorita greutatii si a masivitatii lor mai mult incurcau, dovedindu-se in cele din urma un esec, echipajele refuzand sa o imbrace (imbracau vesta dar fara placile din otel, de gura sefilor, insa se stia adevarul). A fost schimbata rapid cu vesta de protectie tactica similara celei cu care erau echipati militarii la sol (aceasta avea buzunare unde se puteau introduce placi din otel sau titan. In general, pilotii nu zburau cu placile puse din motive evidente, cresterea greutatii aeronavei si ingreunarea miscarilor proprii), ce se imbraca peste combinezonul specific pilotilor sovietici din Afganistan, in culori de camuflaj de padure/montan, numit Tritsvetnaia Kamuflirovannaia Odezhda/TsKO/Uniforma de Camuflaj in Trei Culori (intrata in dotare incepand din 1981, fiind prevazuta cu 6 buzunare. S-a aflat si-n dotarea trupelor Spetnaz si a desantistilor.

Casca blindata ZSh-3b

Se afla si astazi in dotarea Rusiei si a multor state). La inceputul anilor *80, pilotii de elicoptere si avioane de lupta din Afganistan au fost dotati cu casti din duraluminiu blindate cu o cupola din otel, ZSh-3B (se gasesc pe internet, costa 295 de dolari. Casca ZSh-3 a aparut in 1960/1961, fiind intalnita pe toate aeronavele de productie sovietica, inclusiv MIG-29, MI-24 si IL-76. E cea mai utilizata casca de zbor din lume, si cea mai raspandita. Casca cantareste 3 kg in varianta originala, am avut-o si noi in dotare), insa pilotii s-au plans ca aceasta e prea grea solicitand musculatura gatului la manevre bruste (si pilotii de SU-25 se plangeau de greutatea castii, spre exemplu, la manevre ce atingeau 9G –viraje cu raza mica si viteza mare si glisada, casca ajungea sa cantareasca 22,50 kg. S-au realizat putine casti blindate, insa au fost vazute si la pilotii de MI-24 in Cecenia). Aceasta casca a fost ulterior inlocuita cu ZSh-5A/B, care e realizata din titan, mai usoara dar mai rezistenta (daca sunteti interesati, o puteti lua de pe net cu 625 de dolari).

 Casca ZSh-5a

Asa cum mentionam anterior, sovieticii n-au fost pregatiti s-a lupte in Afganistan, insa aveau sa-si adapteze tacticile, invatand repede ce-nseamna razboiul de gherila. Bineanteles, Fortele Aeriene Sovietice aveau si ele s-a se adapteze “locului si inamicului” (lectia Afganistanului avea sa le fie de folos rusilor in Cecenia si Siria. Strategii rusi si-au adus aminte de vechii combatanti, multi fiind reactivati devenind consilieri. Asta demonstreaza ca rusii nu-s prosti, au invatat din greseli, tactica initiala de lupta in Afganistan -mari formatii de desant debarcate din elicoptere ce zburau in formatii largi, tactica ce fusese experimentata in Cehoslovacia/1968-nu se preta nicicum specificului geografic si luptei de gherila, in primele luni post-invazie, armata si aviatia sovietica suferind pierderi masive in oameni si tehnica). Si-asta inca de la inceputul confruntarii, dupa pierderea primelor elicoptere (sovieticii au avut in Afganistan in cei 9 ani de conflict, intre 500-650 de exemplare, cel putin 250 dintre acestea fiind variante de MI-24), accidental sau doborate de mujahedini –o tactica preferata de catre “luptatorii pentru libertatea Afganistanului” implica folosirea RPG-ului. Ascuns printre creste, dupa stanci (au fost cazuri de copii afgani suiti in copaci ce-au tras cu RPG sau AK-47 asupra elicopterelor. La 14-16 ani, astia stiau sa traga foarte bine, de aici si numarul mare de copii afgani ucisi in razboi –pentru comunitatea internationala erau “copii”, insa pentru afgani erau “luptatori”), un astfel de luptator astepta ca elicopterul sa se apropie suficient pentru a putea trage cu RPG-7 (aveau muuulte, in marea lor majoritate furate din depozitele armatei guvernamentale, chiar cumparate de la aceasta, ori din capturi sau livrate, via-Pakistan, de catre SUA, americanii luandu-le de pe piata neagra. Hilar e faptul ca multe fusesera fabricate in…URSS. Dar au fost si exemplare fabricate in Cehoslovacia, Bulgaria, Ungaria si RDG, tari ce-au trimis la “rugamintea” Moscovei ajutor militar guvernului afgan. Pai cum, daca scopul invaziei, declarat de catre conducerea sovietica, era “salvarea Revolutiei si instalarea unei conduceri demne de incredere in Afganistan”. Mai mult decat atat, presedintele sovietic de-atunci, Leonid Brejnev, sustinea ca “atunci cand oricare dintre regimurile comuniste prietene este amenintat, Uniunea Sovietica trebuie si are dreptul sa intervina”. Ehhh, asa au intervenit in Ungaria, in Cehoslovacia si, poate, in Romania, fiindca “erau indreptatiti si-aveau dreptul”! Strategii armatei sovietice il si asigurasera pe Brejnev ca “interventia” n-avea cum sa-i “coste mult” si, cu certitudine, se “v-a termina repede”. Au gresit “doar” cu 9 ani de chin, multe miliarde de ruble duse pe apa sambetei si cel putin 15.000 de soldati sovietici morti. Politic, economic si strategic, interventia in Afganistan a fost o grava eroare a URSS-ului, ce-avea sa-i grabeasca disparitia si colapsul. Parca interventia SUA in Vietnam a fost mai breaza, insa America avea puterea economica necesara sustinerii razboiului, URSS n-avea…).

Mi 8 doborat in Afganistan

Mai mult decat atat, mujahedinii au fost “invatati” de catre consilierii CIA si ISI in tabere de instruire aflate in Pakistan, in apropierea granitei cu Afganistanul, punctele slabe ale MI-8/24, admisia de aer a motoarelor, butucul rotorului principal, butucul rotorului anticuplu si rezervoarele de combustibil acrosate (pentru MI-24 se mentiona si rezervorul de combustibil de la incastrarea cozii, in dreptul acestuia, pe fuzelaj, era piturata steaua rosie, insemnul Fortelor Aeriene Sovietice. Instructorii spuneau clar: “Ochiti steaua rosie!”). Bineanteles, zborul in formatie mare al elicopterelor nu putea decat sa-i favorizeze pe mujahedini, care de multe ori asteptau ca elicopterele s-atinga solul cu rotile, deschizand focul inainte ca trupele s-apuce sa debarce (cele mai multe elicoptere doborate au fost MI-8/17, cel putin 75 fiind doborate, alte 35 de exemplare fiind distruse la sol sau in accidente, dar sovieticii au pierdut si MI-4/6/10/24) –tirul cu mitraliere, mortiere si lansatoare de grenade era devastator, dura putin, dupa care…liniste. Luptatorii mujahedini dispareau rapid, nu intrau niciodata in lupta directa cu trupele sovietice datorita superioritatii tehnice a acestora –un alt motiv din cauza caruia au fost porecliti “duhi” (duhuri).

Vesta BZh-2 si casca ZSh-3b

Si pilotii de MI-24 si-au adaptat tactica folosirii elicopterelor in Afganistan, acestia operand in formatii de maxim 4-8 aeronave la altitudini de peste 200 m in vederea evitarii RPG-urilor (asta pana ce-au aparut MANPADS-urile in dotarea mujahedinilor in 1986, cand au primit via-Pakistan/ISI, primele 150 de lansatoare, schimband regulile jocului. Unele surse mentioneaza anul 1984, putin probabil, fiindca documente nesecrete ale Congresului mentioneaza anul 1986. Foarte probabil, atunci a primit CIA unda verde s-a se implice oficial. Neoficial, numai CIA-ul stie de cand s-au implicat, fiindca taberele de antrenament din Pakistan n-au aparut peste noapte, chiar daca, oficial, apartineau ISI/Pakistan. O misiune trasata agenturii KGB/GRU din Pakistan era tocmai aceasta, depistarea acestor tabere si urmarirea activitatii acestora, fiind implicat si serviciul secret afgan/KHAD. Multi sefi mujahedini si luptatori au fost ucisi de catre sovietici si afgani, via-KGB/GRU/KHAD pe cand incercau s-a intre in Afganistan, multi chiar pe teritoriul pakistanez –un razboi ascuns despre care nu se vorbeste prea mult nici astazi. Cu certitudine, KGB/GRU/KHAD au reusit sa infiltreze agenti in randul mujahedinilor, insa daca acestia erau depistati, mujahedinii ii lichidau in mod sadic, oribil –le scoteau ochii, le taiau limba, ii eviscerau, le taiau membrele sau ii decapitau, “tratament” de care beneficiau si ofiterii sovietici/afgani, inclusiv “colaboratorii” din randul populatiei locale. Hmmm, ISIS ce face!!?? Se vehiculeaza ca cel putin 87 de agenti KGB/GRU si-au pierdut viata in Afganistan si Pakistan, multi nefiind vreodata gasiti). De regula lucrau in celule formate din cate doua elicoptere, protejandu-se unul pe celalalt pe timpul atacurilor la sol.
Tactica preferata de atac la sol a elicopterelor MI-24 data din WW II, fiind utilizata pentru prima data de catre pilotii de Iliusin IL-2 “Sturmovik” (avion de atac la sol, blindat), manevra fiind numita Smert Koleso/Roata Mortii (o manevra similara a fost folosita si de pilotii de Cobra in Vietnam, aceasta numindu-se “wagon wheel/invarte vagonul”), elicopterele rotindu-se in cerc deasupra tintei, de regula la altitudinea de 1000 de m, pisand-o cu tunul, cu mitralierele, cu PRND si bombe de 250 kg. Dupa tragere, MI-24 urca si revenea pentru o noua trecere deasupra tintei. Se pare ca manevra a fost adoptata in perioada 1981-1982, inregistrandu-se si accidente, unii piloti neexperimentati veneau prea tare in picaj asupra tintei sau pierdeau controlul, izbindu-si aeronavele, de regula cu coada si rotorul anticuplu.
Basca ca zborul la altitudini mici, la 500-1000 m deasupra solului, era periculos, multe elicoptere cazand prada armelor de la sol –uneori vedeau prea tarziu ca mujahedinii aveau mitraliere antiaeriene camuflate, calibrul 14,50 mm facea praf blindajul Hind-urilor de la distanta mica (modelele ZPU-1/2/4, numerele reprezentand numarul de tevi. Sunt foarte eficace intre 1400-1600-2000 m, insa pot trage AA pana la 5000 m, orizontal 8000 m), basca ca astia primisera din partea SUA si tunuri antiaeriene Oerlikon, calibrul 20 mm, la acestea adaugandu-se cele sovietice, ZSU-23-2/2A13, calibrul 23 mm (din capturi ori donate de americani, foarte probabil achizitionate prin contrabanda din Africa, cel mai probabil din Nigeria. Raza maxima de actiune e 2500 m). O alta tactica uzuala se numea “Margareta”, elicopterele desfasurandu-se in forma de evantai, tragand asupra tintei simultan din mai multe unghiuri. De regula, pilotii sovietici de MI-24 mentineau o distanta de siguranta intre aeronave in misiuni de patrulare sau gardare din aer a coloanelor de blindate sau de aprovizionare amice, aceasta fiind de regula de 1,20-1,50 km, astfel ca puteau reactiona imediat in caz de atac mujahedin impotriva coloanelor sau a aeronavelor. Si, de regula, nu se-ntorceau din patrulare pe aceeasi ruta pentru a evita prezenta mujahedinilor, alertati de trecerea anterioara acestia puteau pregati lesne o ambuscada. Mai mult decat atat, mentineau pe cat posibil secretul misiunii, tinta si ruta de zbor, fata de “colegii” afgani, stiut fiind faptul ca mujahedinii aveau “ochi si urechi” in randul militarilor afgani (de cele mai multe ori, daca zburau impreuna cu afganii, acestia aflau in zbor ce misiune au de indeplinit).
Piloti sovietici de MI-24 Hind confirma faptul c-au trebuit “sa invete” in Afganistan tactici noi. Iata ce ne spune Konstantin Schipacov, pilot militar clasa 1 cu 520 de misiuni pe MI-24 in Afganistan, in 2005 profesor si instructor de zbor la Academia Fortelor Aeriene Gagarin de la Monino/Moscova: “In acea zi, 18 mai 1986, pilotii si tehnicienii escadrilei elicoptere de lupta comandata de catre maiorul Serghei Prokariov, Regimentul 276, ajunge in orasul afgan Jalalabad. Eram cel mai tanar comandant de aeronava, aveam doar 24 de ani pe atunci. Cei mai multi piloti si tehnicieni din escadrila aveau varsta mea, unii chiar 21-23 de ani. In ciuda imaturitatii aparente a multor ofiteri, majoritatea aveau deja 350-500 de ore de zbor, detasamentul nostru fusese foarte bine antrenat, tactica, zboruri de zi si zboruri de noapte, mare parte a antrenamentului desfasurandu-l in Belarus. Insa, in Afganistan, a trebuit sa invatam de la cei vechi, ajungand la 750 de ore de zbor pe MI-24. La acel moment, trupele rusesti din Afganistan numarau 4 divizii, 5 brigazi, 3 regimente de aviatie de vanatoare-bombardament, 4 escadrile de elicoptere de lupta si 6 escadrile de elicoptere de transport. Aviatia Armatei 40 executa pe-atunci circa 100.000 de ore de zbor anual, pana la sfarsit efectuandu-se cel putin un milion de ore de zbor. Am inceput sa executam misiuni de lupta incepand abia din luna august, patruland zona adiacenta aerodromului pe o raza de 50 km la altitudini cuprinse intre 1500-4000 m”.

Mujahedin cu STRELA 2

  Putina lume stie dar sovieticii s-au confruntat cu MANPADS inca din 1979-1980, si-asta deoarece, interesant, mujahedinii au pus mana pe lansatoare SA-7 Grail/9K32 STRELA-2 (am produs-o si noi, porcaria de CA-94), cumparate cel mai probabil de pe piata neagra, posibil din Liban. Totusi, nu-i clar daca mujahedinii au si doborat ceva cu ele fiindca n-aveau experienta, abia in 1986, Biroul Afganistan din cadrul ISI pakistanez, sub comanda generalului de brigada Mohammad Yusuf  Khan, infiinteaza cu sprijin CIA prima scoala de antrenament pentru operatori de Stinger din cadrul mujahedinilor la Baza Okhri, langa orasul Rawalpindi aflat in apropierea capitalei Islamabad, scoala fiind dotata cu un simulator modern (se pare ca primii doi operatori din randul mujahedinilor selectati pentru Stinger, au fost inginerul militar Ghaffar –fusese scolit in URSS, insa dezertase din armata guvernamentala afgana –si un anume Adel Darwesh. Cei doi erau Comandanti in randul mujahedinilor. Iata ce ne spune generalul Khan cu privire la cei doi: “Cei doi Comandanti au fost invatati sa lupte impotriva elicopterelor de atac si a avioanelor de lupta cu rachete americane Stinger. Un curs dura trei saptamani pentru o grupa de 20 de cursanti, ei invatau rapid ceea ce altora le lua luni de zile.

Mujahedini lansand Stinger

Rata de succes a mujahedinilor impotriva sovieticilor, utilizand rachete Stinger, era de 70%-75%, mai mare cu 10% decat rezultatul obtinut de militarii SUA in acele vremuri. Primele trageri cu Stinger le-au facut mujahedinii la Jalalabad, Kunduz, Kabul, Bagram, Mazar-e-Sharif, Faisabad si Maimana, aici aflandu-se importante baze aeriene sovieto-afgane”. Se stia de catre URSS ca incepand din 1985, ajutorul militar SUA catre mujahedini, via-Pakistan, insemna 600 milioane de dolari annual. Doar in octombrie 1986, mujahedinii au primit aproximativ 200 de rachete Stinger, impactul psihologic, si nu numai, asupra fortelor sovietice fiind devastator. Iata ce ne spune un medic militar sovietic in aceasta privinta:”Pana in 1987 ranitii erau evacuati cu elicopterul. Sosirea rachetelor Stinger a pus capat utilizarii masive a elicopterelor, si multi si-au pierdut viata neputand fi evacuati la timp”. Iata si declaratia unui pilot sovietic de MI-8: “Inainte de Stinger eram relativ liberi sa facem orice ne-am dorit. Dupa ce a fost introdus Stinger ne-am schimbat toate tacticile, altitudinile de zbor si viteza…Nimanui nu-i mai placea sa zboare la mica altitudine, insa cand trebuia s-o facem zburam repede. Chiar si la altitudini mari cand zburam, zburam cat de repede puteam. Nu mai eram in stare s-a operam in voie, oriunde si oricand, iar frica, ei bine, era mereu prezenta. Stinger ne-a provocat pierderi masive de piloti si tehnica, iar eficienta si numarul operatiunilor aeriene sovietice s-a diminuat simtitor”.

Spetnaz si Stinger, Afgansitan 1988

Pe langa toate acestea, personalul militar sovietic era afectat de boli infectioase datorate igienei precare si a calitatii infecte a apei de baut, basca afectiunile cauzate de caldura torida. Conform statisticilor, 33% din personalul Armatei 40 era afectat de o boala infectioasa, anual. Din cei 620.000 de militari sovietici ce s-au rotit in Afganistan in cei 10 ani de conflict, 415.932/67% au fost spitalizati pentru hepatita infectioasa, febra tifoida, ciuma, malaria, holera, difterie, meningita virala, pneumonie, preinfarct sau accident vascular cerebral datorate caldurii –pe timpul razboiului si dupa, in URSS au explodat cazurile de hepatita si sifilis, conform statisticilor, o sursa foarte probabila de infectie fiind fostii militari intorsi din Afganistan. Pilotii nu erau nici ei ocoliti de boala, multi decedand datorita lipsei medicamentelor si a tratamentului medical precar. Militarilor li se dadeau tablete de purificare a apei, insa eficienta lor era indoielnica, ei trebuind s-astepte cel putin 30 de minute pentru ca apa sa devina curata. Oricum, multi refuzau sa bea apa asa-zisa “purificata” datorita gustului, culorii si mirosului respingator. Afganii n-aveau probleme cu mizeria, facea parte din viata de zi cu zi, aveau imunitate. Si, colac peste pupaza, Armata 40 n-a avut niciodata, pe tot parcursul razboiului, personal medical suficient si facilitati medicale adecvate.
Hrana se degrada rapid in conditii de caldura si oricum nu era suficienta –soldatii primeau zilnic 200 grame de pesmeti, 250 grame carne conservata, 250 grame conserva de peste, 30 grame de zahar, 4 grame extract de fructe/dropsuri. Mese calde primeau atunci cand era posibil, insa multi refuzau s-a manance de frica infectiilor si a bolilor, lipsa lor, de multe ori, fiind considerata “o binecuvantare”, si-asta deoarece bucatariile de campanie si bucatarii sufereau de lipsa igienei. Metoda ancestrala de fierbere indelungata a apei era sfanta, catanele batrane, harsite, fierbeau chiar si apa livrata in recipiente speciale, pentru siguranta. Nici uniformele nu erau adecvate Afganistanului, cu toate ca sovieticii au adus multe modificari acestora, facandu-le mai rezistente la frig, vand si umiditate. N-a fost insa de ajuns, calitatea materialelor utilizate, fabricate in URSS, era slaba, basca ca niciodata n-au fost de ajuns pentru toti militarii. Spre exemplu, soldatii sovietici apreciau sacii de dormit a-i armatei pakistaneze, de provenienta britanica, net superiori celor de productie proprie, capturati de la mujahedini sau cumparati de pe piata neagra din Kabul. La fel era si cu cizmele, ale lor nefiind adecvate zonei montane specifice Afganistanului, erau greoaie, nu protejau impotriva intemperiilor, piciorul transpira excesiv si se degradau rapid. Un soldat spunea intr-o scrisoare trimisa parintilor sai printr-un camarad ranit si evacuat in URSS, citez:“Noi toti umblam in adidasi, mult mai usori si mai comozi, practic indestructibili. Sunt mai fiabili decat cele mai bune cizme folosite de desantisti. Sunt marca Adidas, soldatii platindu-i din propriile buzunare, o pereche costa 24 de ruble”).   Provenienta lor e ISI/Pakistan (armata pakistaneza o avea in dotare la acea data, insa aveau s-o produca sub licenta incepand din 1989 sub numele de ANZA Mk.1/2, posibil si Mk.3), insa nu se stie nici astazi cu certitudine cine si cand le-a platit, se vehiculeaza ca CIA-ul la inceputul anilor *80. Exista supozitii ca de-a lungul anilor, CIA a dat mujahedinilor si rachete fabricate in China (Hong-Ying-5/HN-5, primul MANPADS chinezesc, copie Strela-2) si Egipt (Sakr Eye, licenta Strela-2). Se vehiculeaza ca mujahedinii au doborat aproximativ 42 de elicoptere MI-4/8/6/10 cu SA-7, inclusiv cateva MI-24, asta pana cand s-au introdus sistemele de protectie descrise anterior –dupa, racheta n-a mai fost buna de nimic, doar 5 elicoptere fiind doborate cu rapandula asta conform surselor americane. Mujahedinii le-au utilizat apoi impotriva convoaielor, distrugand camioane, autocisterne, etc, insa mujahedinii se plangeau consilierilor americani ca multe rachete erau defecte ori deteriorate in urma transportului, deci, inutile.

 Mi 8 si mujahedini

Odata cu introducerea sistemului activ de contramasuri “Lipa” (descris anterior), rata de lovire a elicopterelor sovietice a scazut simtitor, acesta dovedindu-se a fi eficient. Si pilotii de MI-24 au invatat s-a se foloseasca de acest sistem, s-a se protejeze, “Lipa” functionand pe toata durata misiunii chiar daca riscul de a suferi un atac din partea mujahedinilor era scazut. Lansau capcane si momeli chiar si-atunci cand nu era cazul, pentru siguranta ori deasupra zonelor unde suferisera atacuri anterioare (de multe ori lansau chaff-flare cand decolau, stiut fiind faptul ca mujahedinii pandeau in jurul bazelor aeriene. Trageau cu predilectie atunci cand aeronavele decolau. Incepand din 1981, se pare, mujahedinii efectuau astfel de atacuri utilizand RPG-uri si mitraliere grele, punand in pericol cele 130 de aeronave de lupta sovietice aflate atunci in Afganistan, de tip MIG-21/23 si SU-17/25, multe fiind distruse la sol. Au pierdut astfel si elicoptere MI-4/6/8/10/24, cel putin 600 de exemplare aflandu-se in Afganistan la acea data –cel mai probabil au pierdut 36 de MI-24 la sol. Un dezertor afgan a declarat la sosirea in Pakistan ca numai in perioada decembrie 1979-ianuarie 1984, sovieticii si afganii ar fi pierdut cel putin 164 de elicoptere si avioane, insa numarul poate fi exagerat. Cert e faptul ca inventarul oficial a-l Armatei 40 Sovietice din Afganistan, in 1986, stipula existenta a: 80 de MIG-21 Fishbed; 40 de MIG-23 Flogger; 80 de SU-17 Fitter; 325 de elicoptere din 600 cate erau in 1982, ca in februarie 1988 numarul acestora sa scada si mai mult, la 275 de unitati).
Mai mult decat atat, au inventat noi tactici, precum cea pe care o voi descrie acum –in caz ca unui MI-24 Hind i se defecta sistemul “Lipa”, pilotul acesteia pozitia aeronava deasupra alteia, beneficiand astfel de protectia sistemului de bruiaj. Mai mult decat atat, in caz ca elicopterele sovietice erau grav avariate in urma focului mujahedinilor sau in urma unor defectiuni tehnice majore, recuperarea lor fiind riscanta, echipajelor li se recomanda distrugerea acestora prin explozie. Trebuiau sa puna proiectilele reactive nedirijate pe care le mai aveau, S-5/3-4-5 kg si S-8/11-13-15 kg, in cabina pilotilor, in cabina cargo sau sub fuzelaj, sa faca din prelata sau din combinezoane un fitil de cel putin 20 m lungime (pentru siguranta) pe care trebuiau sa-l inmoaie in combustibil. Dupa ce faceau toate acestea, aprindeau fitilul se indepartau si…bum.
Daca nu puteau si n-aveau timp s-a faca asta, si de regula n-aveau, atunci trebuiau s-aprinda combustibilul din rezervoare. Insa aceste metode de autodistrugere nu erau nicicum practice, pilotii luptandu-se sa-si scape viata si, de regula, n-aveau timp pentru asta (in Afganistan, pilotii de MI-8/24 luau cu ei in cockpit AKS-47/pat rabatabil sau AKS-74U/Spetnaz, arme destinate apararii in caz de aterizare fortata in spatiul inamic). Luau fara stirea superiorilor grenade incendiare (ZDP, spre exemplu, contine fosfor, cantarind doar 750 de grame), grenade antitanc sau lumanari incendiare (astea aprindeau chiar si materialele greu combustibile. Puse deasupra rezervoarelor suplimentare puteau penetra invelisul acestora, aprinzand rapid combustibilul in doar cateva secunde) la bord. Oricum, teoria nu era totuna cu practica, nu in valtoarea luptei (ehhh, strategia ca strategia, da’ practica te omoara!), multe elicoptere avariate abandonate de echipaje fiind distruse de MI-24 pentru a se evita capturarea si “cojirea” lor de armament si munitie.
Ca fapt divers, prima aeronava sovietica distrusa de mujahedinii in Afganistan n-a fost MI-24 ci un IL-76, aeronava de transport greu ce fusese lovita cu foc de mitraliere grele, aceasta prabusindu-se in apropierea satului Kanzak, situat la nord-est de Kabul, pe 25 decembrie 1979. Si-au pierdut viata 11 membrii a-i echipajului, 37 de parasutisti si 7 militari din unitati necunoscute –foarte probabil Spetnaz. Abia pe 13 februarie 1980 avea sa fie distrus primul MI-24 Hind cu foc de mitraliere grele de la sol, aeronava luand foc si explodand la contactul dur cu solul (incert totusi, fiindca surse ISI/Pakistan mentioneaza primul MI-24A Hind A doborat in Afganistan -30 mai 1979, in apropiere de Khost. Tot surse ISI mentioneaza ca MI-24 si-a intrat in paine, in Afganistan, incepand din aprilie 1979, acestea apartinand armatei afgane, fiind pilotate de catre afgani secondati de instructori sovietici. Data de 13 februarie 1980 corespunde, foarte probabil, primului MI-24 pierdut de catre sovietici in Afganistan). Ultimul MI-24 Hind avea sa fie pierdut in Afganistan pe 2 februarie 1989, fiind distrus de o racheta Stinger, cei doi membri a-i echipajului pierzandu-si viata. Pierderile de MI-24 in Afganistan variaza de la sursa la sursa, osciland intre 115-330 de exemplare, surse guvernamentale franceze merg chiar mai departe mentionand intr-un raport din vara lui 1989, ca sovieticii au pierdut pe toata durata razboiului cel putin 800 de elicoptere de diverse tipuri (rapoarte ale Direction Generale de la Securite Exterieure/DGSE/Serviciul de Spionaj Extern Francez din 1989, mentioneaza 115 MI-24 pierdute de sovietici in Afganistan, in perioada 1980-1989. Rapoarte CIA mentioneaza ca-n 1980, sovieticii au adus 85 de exemplare de MI-24 in Afganistan, numarul acestora ridicandu-se la 120 in 1985. Tot CIA sustine ca primele MI-24 A au fost livrate guvernului afgan “prieten” in aprilie 1979, primul fiind doborat de gherilele afgane pe 18 iulie 1979. Insa “Shaitan-Arba/Carul Diavolului” avea sa-si faca un renume odata cu invazia sovietica si razboiul de 9-10 ani ce i-a urmat). Rusii, la randul lor, recunosc c-au pierdut doar 74 de MI-24, 27 doborate de MANPADS Stinger si Redeye (da, au primit de la CIA si de astea, FIM-43 Redeye. 50 le-au fost livrate in 1984, mujahedinii sustinand c-au doborat cu ele SU-25, MI-8/24), si 50 doborate cu arme antiaeriene grele, ultimul elicopter de atac fiind pierdut in noaptea de 2 februarie 1989, ambii piloti pierzandu-si viata. Conform rusilor, acesta e si ultimul elicopter pierdut de catre sovietici in Afganistan…
Pentru sovietici, dar si pentru SUA/NATO, Afganistanul a demostrat fara tagada un lucru –elicopterele erau vulnerabile in fata rachetelor antiaeriene portabile cu tragere de pe umar/MANPADS, declansand o furibunda lupta intre racheta si contramasuri, similara celei dintre blindaj si antiblindaj. Lupta continua si astazi…
Asa cum mentionam anterior, MI-24 Hind nu si-a inceput cariera de “luptator” in Afganistan ci in Etiopia, Razboiul din Ogaden, iulie 1977-martie 1978. Etiopienii au castigat razboiul datorita sprijinului militar sovietic, incluzand si aproximativ 40 de MI-24A Hind A/B la mana a doua, zburate, foarte probabil, initial, de piloti cubanezi. Cateva mai zburau pe timpul conflictului de granita cu Eritreea, 1998-2000, insa aveau/au si cateva MI-24D/25/35, doua dezertand la eritreeni, fiind pilotate de Capitan Samuel Ghidey si Locotenent Yililign Mekonen, in decembrie 2014, fiecare valorand intre 25-35 milioane de dolari. Per total, etiopienilor le-au dezertat in Eritreea 10 aeronave, incluzand 4 SU-25. Pilotii etiopieni au dezertat si in Kenia si Israel (7 piloti aflati la instruire). Eeee, desi n-ar parea, in 1979, Etiopian Air Force/EtAF/Fortele Aeriene Etiopiene erau considerate a fi cele mai puternice din Africa, in acest an facand achizitii masive din URSS -70 de aeronave de vanatoare, 58 MIG-21 si 12 MIG-23/30 de MI-8/17/6 MI-24D –insa astazi, dintre toate acestea, nu se stie ce mai zboara datorita intretinerii deficitare si a razboaielor cu Eritreea si Somalia. Au in dotare astazi, probabil, 8 SU-27 si 7 MIG-29, insa nu se stie nimic despre disponibilitatea lor operationala. Si ne oprim aici cu cariera operationala a Hind-urilor, aceasta continuand si-n ziua de astazi, am mentionat Etiopia deoarece a fost…primul lor Razboi.

An Afghan Mujahideen demonstrates positioning of a hand-held surface-to-air missile.