FABULOS !!!________________________________Ajtay Mihai Dan

Ajtay Mihai Dan

   





                                          Când eram în liceu, am avut un prof de meditaţii la mate care avea “întreprindere”. Dădea meditaţii pe bandă rulantă. Eram cel puţin 5 în grupă, iar lecţiile aveau loc într-o cameră specială, la etajul casei în care locuia. Cum arăta casa, maşina pe care o conducea spuneau multe despre cât de profitabilă era “afacerea”, încă de pe vremea comunismului. Mai târziu, am vrut şi eu să mă fac profă. Nu de mate – că n-am genul ăla de minte – nici în scopul de a mă îmbogăţi din meditaţii – că n-am genul ăla de deşteptăciune. M-am făcut profă din vocaţie, pentru că mi-era greu să mă desprind de băncile şcolii pe care de-abia o terminasem şi pentru că mi se părea că ştiinţa pe care am învăţat-o îi va lumina şi pe alţii. Şi mai era ceva. Credeam că dacă o să mă învârt toată viaţa printre tinere vlăstare, o să-mi rămână şi mie inima la fel, indiferent câte fire albe îmi vor străluci prin păr. Nu pot să uit nici acum cum mă priveau, cu ochii în lacrimi, aplaudând în picioare, toţi elevii dintr-a XII-a mea preferată la ultimul clopoţel, după ce le-am ţinut o predică despre tinereţea lor frumoasă, după ce le-am spus să ţină minte anii ăştia, că sunt cei mai buni din viaţa lor, în care sunt cei mai vii şi adevăraţi. Şi nu pot să uit nici cum au aplaudat-o cu maxim entuziasm şi pe profa lor de mate, despre care mi se plânseseră în repetate rânduri că nu îi trecea clasa dacă nu îi dădeau şpagă fiecare cel puţin câte un milion! – faceţi voi socoteala cam cât însemna asta acum zece ani. Când m-am dus să predau socio-umane la liceu, habar nu aveam nimic despre mafia din învăţământ. Eu tocmai studiasem filosofia, cu o naivitate stupidă de care nu am scăpat nici până în ziua de azi. Voiam să trăim într-o lume mai bună, şi credeam că educaţia câtorva puştani care-mi vor trece prin mâini va face o minusculă diferenţă, cât să simt şi eu că am un rost pe lume. Aşadar, m-am dus la Inspectorat şi am întrebat ce trebuie să fac ca să devin profesoară. Nu mi-a zis nimeni că poţi să predai şi fără să fii titular pe un post, aşa că nu am înţeles uimirea, respectul şi teama din ochii tuturor pe care i-am întâlnit mai apoi la secretariatul liceului, când mi-am luat postul în primire. Când am dat examenul de titularizare, era afişat un singur post de prof de filosofie la liceu, pe care candidam nu mai puţin de 12 oameni. “Eşti nebună” – îmi spuneau toţi. Dar ceva mă împingea înainte, imună la explicaţii logice. Şi după ce am luat 9, a “apărut” nu un post ci două, din care am putut să-l aleg pe cel mai aproape de casă. Iar neînţelegerile mele nu s-au terminat aici. Şefa de catedră era suplinitoare şi ţinea morţiş să aibă orele de Protecţia Muncii de la Şcoala de Maiştri. Protecţia Muncii era o disciplină pe care o compuneai ad-hoc, dacă aveai noroc să dai peste vreun manual cu atât mai bine, dar nu prea existau, şi nici la vreo facultate de socio-umane nu cred să se înveţe materia asta. Ca să nu mai spun că orele erau seara târziu. Ciudat, nu? Dar apoi am aflat că băieţii de la Maiştri aveau familii, copii, n-aveau ei vreme de pierdut pe băncile şcolii, aşa că ce făceau? O scuteau pe doamna de lecţii inutile şi complicate, cotizau. Aşa cum cotizau şi mulţi de la Seral şi din ce în ce mai mult de la Zi. Şi ştiţi ce e culmea? Cu cât profesorii cereau mai multă şpagă, mai de la obraz şi mai cu tupeu, cu atât mai mult respect primeau. Dacă vrei să ştii cât de onest e un profesor, uită-te la felul în care se îmbracă. Ce maşină conduce – dacă are vreuna – ce telefon foloseşte. Dacă trăieşti numai din salariul de profesor, n-ai nicio şansă să ai maşină. N-ai nicio şansă să faci piaţa (modest) mai mult de o dată pe lună. Mai ales dacă locuieşti cu chirie, cum eram eu. Şi la începutul carierei. Nici vorbă de vacanţe – oricât ar fi ele de ieftine, având în vedere că ai toată vara liberă – nici poveste de distracţii. Eu în vacanţe îmi luam diverse joburi. La fel şi în restul timpului, în care dacă m-ar fi dus şi pe mine capul să predau o disciplină mai profitabilă, aş fi dat meditaţii. Şi nici elevii nu mai sunt ce-au fost. Nu te ascultă, nu-i interesează (sunt şi la vârsta aia critică în care li se pare că le ştiu pe toate), nu mai e la modă să-ţi respecţi dascălii. Nu ai cu ce să-i sperii, nu ai cu ce să-i motivezi. Cu atât mai mult cu cât au învăţat de la alţii şi “ştiu ei” cum merge treaba. “Haideţi, doamnă, lăsaţi-ne cu chestiile astea lacrimogene, spuneţi-ne cât!” – era răspunsul pe care îl auzeam invariabil, când încercam să-i sensibilizez cu adevăratele valori şi nobilele idealuri – că deh, eram de socio-umane. Şi încă nu ştiţi totul. Pentru că şi ca profesor trebuie să dai şpagă. Unii dau ca să primească post (tocmai pentru că, vedeţi doar, e o mare vacă de muls să fii la catedră în ziua de azi). Alţii (a se citi “toată lumea”), ca să avanseze în grad. Nu ştiu cum mai e acum, dar acum zece ani trebuia să-ţi dai, din timp în timp, nişte examene de grad. Grade care te fac să meriţi o sută-două în plus la salariu. Şi aflai cumva, mai pe faţă mai pe ocolite, că bunăvoinţa inspectoarei nu are în totalitate legătură cu cât de bine răspund copiii la inspecţie, nici cu nesfârşitele tabele cu planificări, oricât de măiastru executate, nici nu aplicarea celor mai noi metode de învăţământ, ci în mare măsură cu un obiect de aur pe care trebuia să ai bunul simţ să i-l oferi – în cazul meu. O atenţie mică, o măslină. În funcţie de preferinţele preafericitului inspector. Când doamna respectivă, probabil nemulţumită de contribuţia mea (la dezvoltarea învăţământului :D) – nu dau nume, nici nu cred că mai e în învăţământ, oricum – m-a ameninţat că “mă dă cu dinţii de asfalt” dacă nu mă duc să corectez la bac (evident, nu voia nimeni să se ducă să se coacă la 40 de grade corectând lucrări pe 2 lei, iar eu aveam tot interesul, pentru că la anul urmam să-mi dau gradul doi) am cedat psihic. Am spus NU cu tupeu, hotărâtă să înfrunt consecinţele. Şi pe 15 septembrie următor, în loc să mă duc în cancelarie, m-am dus la redacţie. Eram atât de scârbită de învăţământ, că nici nu m-a mai interesat ce faţă o fi făcut madam, când a aflat că am plecat în presă. Aşadar, dragi oameni care o acuzaţi pe învăţătoarea care a cerut şpagă de la obraz, într-un fel eu o înţeleg. Deşi, limbajul şi atitudinea ei sunt incalificabile. Da, aşa ceva nu ar trebui să existe. Da, trebuie pedepsită, fără doar şi poate. Dar ştiţi ceva? Dacă tupeul ei a atins asemenea cote, înseamnă că fenomenul e demult generalizat. Povestea mea e de acum 10 ani; în 10 ani, după cum se vede, lucrurile au “evoluat”. Se pare că trăim într-o junglă în care până la urmă contează care pe care. Pentru că a fi dascăl în România de azi nu mai are demult de-a face cu vocaţia, deşi sunt convinsă că mulţi dintre noi tânjim în inimi după nobilele idealuri. Cine vrea să fie cinstit, are de luptat în primul rând cu propriul stomac, apoi cu mulţimea de dorinţe îmbietoare din toate direcţiile. Dacă eşti femeie – şi mai eşti şi tânără – trebuie să te uiţi în revistele lucioase care ţi se adresează “cu drag”, înţelegând prea bine că n-o să porţi niciodată pantofii Gucci, că n-o să îmbraci un taior Armani şi nici măcar n-o să te dai cu fond de ten Chanel. Pentru că trebuie să-ţi plăteşti întreţinerea, să fii cu lumina la zi şi să nu rămâi în urmă cu ratele la maşina de spălat. Asta în timp ce tinerele eleve, provenite din familii înstărite, te privesc cu milă, proaspăt întoarse de la shopping la Paris. Dacă mai ai şi o familie, copii, probabil că te sufocă revolta şi umilinţa. Tu nu ai de unde să le dai de mâncare, nu mai zic de medicamente – dacă ai nevoie, Doamne fereşte, sau mai ştiu eu ce altele – şi ei îţi cântă melodii cu vocaţia de dascăl. Nu, oameni buni, în România de azi e imposibil să trăieşti dintr-un salariu de profesor. Singura şansă e să dai meditaţii, să-ţi mai iei un job pe lângă sau… depinde cât eşti de întreprinzător. Aşa că da, e abominabil ce s-a întâmplat, deşi nu e deloc întâmplător. Şi nu mă mir că doamnele colege ale învăţătoarei respective îi cam iau apărarea. Pe principiul “cine se ştie nevinovat, să arunce primul piatra”. Nu ştiu cum se poate rezolva situaţia, probabil că în condiţiile actuale nu prea se poate. Pentru că oricât de multe greve vor face profesorii să se plângă că nu au bani, guvernanţii le vor răspunde, de la înălţimea salariilor lor cu multe cifre, că “nu avem”. Din păcate, interesele care conduc la ora actuală societatea nu prea au de-a face cu binele mulţimii, ci mai curând cu binele câtorva. Şi dacă nu se va schimba nimic, nu trebuie să ai multe studii ca să-ţi dai seama că va fi chiar şi mai rău. Nu numai în învăţământ. De curând, am făcut o vizită de curtoazie la Inspectorat. Am intrat clandestin, am ieşit aşişderea – pentru că nu m-am prins la timp că ai nevoie de o cartelă specială ca să intri şi să ieşi. M-am plimbat pe holuri, am citit nişte afişe. Era înainte de Sărbători. Deodată, a apărut precipitat un personaj înfăşurat într-un palton amplu, cu pantofi cu vârful ascuţit strălucitori, cu început de chelie şi cu burtică. Purta ţanţoş o pungă mare de cadou, în jurul lui trepidau mai multe domniţe. Am profitat de ocazie şi am ieşit şi eu din stabiliment, în urma dumisale. Strălucea de satisfacţie şi în mod clar era extrem de fericit cu jobul lui. Habar n-am cine era dar… până la urmă, cum ni-i creştem, aşa îi avem.