SA NU UITATI!!!

SERIAL ADEVĂRUL -maşina condusă către faliment. Cum a ajuns o firmă de apartament să cumpere un colos al industriei româneşti

30 octombrie 2012, 20:26 |  Autor: Mihai Voinea, Cristian Delcea |

Tipareste

Cândva, Aro era a patra maşină de teren din lume

Istoria singurului autoturism 100% românesc este ca o poveste de dragoste. Începe frumos, se complică odată cu timpul, pentru ca în final să rămână doar amintirile. „Adevărul" recompune filmul eşecului.

În cei 49 de ani de activitate, uzina Aro Câmpulung Muscel a produs peste 380.000 de autoturisme. În anii '70, Aro era a patra maşină de teren ca performanţe din toată lumea. Traseul de la glorie la ruine e presărat cu de toate: încremenirea tehnologică de dinainte de Revoluţie, căpuşarea sistematică din anii '90 şi privatizarea cu autodistrugere programată din preajma aderării României la structurile europene.

Înainte de Aro a fost IMS. În 1957, primele autovehicule produse de uzina argeşeană au fost IMS 57 - copii destul de fidele ale GAZ-ului rusesc. 15 ani mai târziu a apărut primul Aro proiectat şi produs în totalitate de inginerii români. Marian Bădiţă a fost inginer de concepţie la maşina 100% românească. „Am proiectat Aro 24 din bară în bară. Ne-am inspirat după Fiatul Campagnola.

Pe atunci, maşina noastră era pe locul patru în lume la capitolul autoturisme de teren, conform revistelor de specialitate ale timpului. Clasamentele se făceau ţinând cont de cifrele de vânzări şi de aria de extindere în lume. Aro venea după Jeep-ul american, Land Rover-ul britanic şi Toyota japoneză".

CULTURA ARO ÎNCEPEA DE LA ŞOIMII PATRIEI

Aro se vindea în Africa, America de Sud (Columbia a importat cele mai multe maşini Aro), în Europa (cu precădere în Cehoslovacia şi Republica Democrată Germană), în ţările arabe, SUA, Canada. Practic, din trei maşini care ieşeau pe poarta fabricii, două mergeau la export. Colaborarea cu Statele Unite ale Americii a început în anii '70. Americanilor le-a plăcut designul dur al Aro şi chiar au trimis motoare Ford, pentru ca inginerii români să înveţe să producă motoare mai performante.



Aro, o maşină pentru oameni amărâţi

Cum Aro era exportat în peste 100 de ţări, muncitorii români erau adesea trimişi peste hotare pentru a-i instrui pe străini cum funcţionează şi cum se repară motoarele Aro. În Italia era montat cel mai performant Aro din istoria acestei mărci. Românii trimiteau caroseria şi şasiul, iar motoarele ataşate de italieni erau de la fabrica Volkswagen.

În 1976 a fost creat Institutul de subingineri - o clădire lipită de fabrică, unde muncitorii se şcoleau după orele de program. Dar până la institut, copiii şi tinerii erau educaţi în „cultura Aro". Ion Cotescu, fost mecanic auto montor la Aro, astăzi ajuns vânzător de ziare, îşi aminteşte: „De la «şoimii patriei», din grădiniţă, te educau ca viitor muncitor la Aro. Se ducea directorul Naghi la grădiniţe şi copiii cântau şi se jucau cu maşinuţe Aro făcute din lemn".

60% din populaţia activă a oraşului lucra la uzină, adică 12.000 de oameni. Restul lucrau în minele de cărbune din comunele limitrofe. Cotescu îşi aminteşte prima zi de lucru la Aro: „Am fost primit, la fel ca fiecare muncitor nou, de directorul general Victor Naghi, care mi-a arătat ce scria la intrarea în fabrică: «Cea mai înaltă facultate e uzina». Directorul Naghi a zis: «De acum asta e casa ta». Am început cu 1.400 de lei salariu şi am ajuns la 3.000 de lei. Directorul avea cam 6.000 de lei, dar erau muncitori care câştigau mai mult ca directorul".

CEAUŞEŞTII, FRÂNA MAŞINII NOASTRE DE TEREN

Până la Revoluţie, Aro producea între 13.000 şi 20.000 de maşini pe an. Numărul a crescut odată cu megalomania lui Ceauşescu, atingând apogeul în 1989.

Desigur, calitatea a a scăzut, împrospătarea tehnologiei de fabricare a fost sistată, piesele greşite nu mai erau trecute ca rebuturi, ci erau folosite în producţie. Aurel Dordea, director la Aro în perioada de apus a fabricii, 2001-2003, spune că uzina a încetat să mai aibă viitor cu începere din anii '80: „Motivul principal pentru care a căzut Aro este că fabricile de automobile străine au avansat la o tehnologie superioară, iar noi aveam tehnologie de anii '50.

Trenul l-am pierdut în perioada anilor '85-'86 când aveam pregătit un automobil nou, gen Nissan Terano, erau şi probele făcute, tot. Dar directorii de atunci au tot plimbat proiectul pe la Ceauşescu, au tot amânat, şi nu s-a mai făcut. Dacă o făceam, eram obligaţi să schimbăm şi tehnologia. Am rămas la maşina veche şi odată cu asta la tehnologia veche".



În anii ’80, Ceauşescu a frânat investiţiile în uzina de la Câmpulung

Aro 10 TT a fost unul dintre proiectele de maşină blocate de cuplul dictatorial. Maşina avea şasiu de Aro şi caroserie de Dacia Break.„Era o maşină destinată agricultorilor. Când a văzut-o Ceauşeasca, a spus: «Nicule, asta nu-i nici cal, nici măgar»", spune inginerul Bădiţă. Dar a venit Revoluţia, care nici n-a fost la Câmpulung. În 1990, Aro nu mai era a patra maşină de teren din lume, iar curând-curând avea să nu mai fie deloc.


LA ARO SE FĂCEAU ŞI OBUZE

Din 1984, în curtea Aro a apărut şi o fabrică de obuze. În mare secret, să nu ştie nimeni. „Din fabrica de obuze pornea un tunel care ducea sub un deal, unde erau depozitate obuzele. A fost tăiată din temelii şi fabrica asta, după Revoluţie. Unele utilaje n-au putut să le scoată şi au turnat beton peste ele", explică inginerul Marian Bădiţă.

Blestemul anilor '90: atacul „căpuşelor"

La momentul Revoluţiei din decembrie 1989, situaţia uzinei Aro era complicată şi avea multe aspecte. Pe de o parte, stimulată de megalomania lui Ceauşescu, fabrica din Câmpulung ajunsese pe noi culmi ale producţiei, cu aproape 20.000 de maşini pe an, şi avea contracte de export cu zeci de ţări din întreaga lume. Pe de altă parte, maşinile Aro erau tot mai puţin performante întrucât linia tehnologică nu mai fusese îmbunătăţită de câteva decenii.

După 1990, noua conducere a României a administrat „Aro" ca pe întreaga moştenire industrială preluată de la regimul anterior, adică în mod catastrofal. „Petre Roman a spus atunci că industria României este un morman de fiare vechi, ceea ce nu era adevărat. Ei au vrut să inducă populaţiei că totul e distrus, să pregătească lumea pentru ce avea să urmeze. Nu au avut nicio intenţie să îndrepte ce era de îndreptat", acuză Marian Bădiţă, fost inginer de concepţie la Aro Câmpulung. În zilele următoare vom prezenta şi o reacţie a lui Petre Roman.



În anii '90, Nadia Comăneci a promovat imaginea Aro

În cazul Aro, statul a făcut, pentru început, două mari greşeli: a refuzat să investească în retehnologizarea uzinei şi a căutat să satisfacă cu orice preţ cererea uriaşă de pe piaţa internă. Aurel Dordea, directorul „Aro" între 2001 şi 2003, crede că „Aro nu avea nevoie de investiţii prea mari ca să funcţioneze bine şi corect. Era nevoie de modernizarea tehnologiei şi de ceva capital. Dar statul m-a dat pe mâna privaţilor, să mă împrumut acolo şi să plătesc dobânzi mari. Şi de aici a pornit dezastrul". Tot un fost director, Mărţişor Ciobanu, spune că după liberalizarea preţurilor din 1990, materiile prime au fost tot mai scumpe, iar costul de producţie al unei maşini crescuse de la 140.000 de lei la 400.000 de lei. Ministerul de Finanţe nu a permis şi creşterea preţului de vânzare pentru un automobil Aro, ceea ce a făcut ca uzina să lucreze pe pierdere. „Într-o şedinţă de Guvern am ridicat această problemă şi mi s-a spus să tac din gură. Aro a fost distrus cu bună ştiinţă".

CU SACII DE BANI LA POARTA UZINEI

Înainte de 1989, românii puteau să-şi cumpere un Aro doar dacă aveau relaţii la nivel înalt. După Revoluţie, libertate a însemnat inclusiv şansa de a-ţi putea cumpăra mai uşor o maşină de teren. Maşini Aro, multe dintre ele cu defecţiuni, dar în continuare Aro - visul de neatins al românului. Ion Cotescu îşi aminteşte: „În 1989 aveam contracte mari de tot, dar după ce a picat Ceauşescu s-a dat drumul către piaţa internă. Veneau ciobanii cu saci de bani să cumpere maşini Aro, era coadă la poarta uzinei. O Dacie era 80-90.000 de lei, un Aro era 200.000. Şi cu toate astea era o cerere atât de mare că le vindeam pe unele fără roată de rezervă. Directorii au vândut tot la intern, ba chiar refuzau exportul. Şi am început să pierdem contractele la export, plus că n-am mai îmbunătăţit maşina din moment ce în ţară ţi-o cumpărau oricum. Când o dai la extern, ăla îţi mai spune «aia nu e buna, aia nu e bună, schimbă asta, schimbă ailaltă». Şi atunci mai evoluezi şi tu. Noi am rămas pe loc".



Maşina românească a ajuns în peste 100 de ţări. Aici, în America de Sud

MORIŞCA INTERMEDIARILOR 

Această deschidere totală către piaţa internă n-a fost întâmplătoare. În anii '90, aproape toţi cei care s-au perindat la conducerea uzinei din Câmpulung şi-au deschis firme, în mod direct sau prin intermediari. Aceste firme erau un fel de reprezentanţe auto. Luau maşinile de la uzină cu un preţ mic şi le vindeau către populaţie cu un preţ mare. Diferenţa intra în conturile celor care peste noapte deveniseră „oameni de afaceri".
„Mulţi dintre cei care şi-au deschis astfel de firme erau foştii securişti care se ocupau de secţiile din uzină înainte de Revoluţie. Aveau oameni care stăteau la poarta uzinei şi, cum apărea un client, îl îndrumau către firmele lor. În Câmpulung erau vreo 20 de firme. Nu mai putea lumea să ia de la uzină, era obligată să cumpere de la ei. Plus că uzina nu mai cumpăra materii prime de la sursă, lua prin firmele băieţilor deştepţi, care umflau preţurile", spune Ion Cotescu.

Aşa stând lucrurile, este uşor de înţeles de ce contractele la export au fost ignorate şi, treptat-treptat, pierdute în totalitate. Cei din conducerea uzinei aveau tot interesul să vândă către piaţa internă, unde ei şi oamenii lor câştigau sume uriaşe din afacerile cu Aro, care în 1997 încă era pe locul 3 în topul celor mai vândute maşini în România, după Dacia şi Daewoo. Numai că, spre sfârşitul anilor '90, cererea de pe piaţa internă a început să scadă. Populaţia era tot mai săracă şi, în plus, începuse să descopere maşinile second-hand aduse din străinătate, în multe cazuri mai fiabile decât un Aro nou-nouţ fabricat cu tehnologia anilor '70.



Aro, o maşină care a făcut furori pe continentul african

Căpuşată ani la rând de cei care ar fi trebuit să-i vegheze prosperitatea, fără contracte de export şi cu cereri tot mai puţine din ţară, uzinele Aro se găseau într-o situaţie dramatică. Datoriile erau uriaşe, tehnologia - tot mai învechită, iar mare parte dintre miile de angajaţi fuseseră disponibilizaţi. S-au declanşat proteste de stradă. Oamenii au cerut statului să salveze uzina, iar statul a hotărât că singura soluţie este privatizarea. Căpuşele care se hrăniseră ani la rând cu sângele colosului Aro se pregăteau acum pentru lovitura de graţie.

"Eu n-am rămas director la Aro când am văzut că se pune problema privatizării cu Perez. Îi ştiam puterea financiară şi n-am avut încredere".
Aurel Dordea
fost director Aro

Aro şi Caritas
Unii s-au îmbogăţit de pe urma maşinilor Aro în perioada jocurilor piramidale. „Când a fost atunci nebunia cu Caritas veneau şmecherii şi cumpărau maşini cu plata la 30, 60 sau 90 de zile. Mergeau cu ele la Cluj, îi aşteptau pe cei care retrăgeau bani de la Caritas şi le vindeau maşinile. În uzină, maşina era la 400.000 de lei, iar la Cluj-Napoca se vindea cu 800.000 de lei", povesteşte inginerul Marian Bădiţă.

Cadoul statului pentru misteriosul domn Perez

La 26 septembrie 2003, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (APAPS), compania Cross Lander USA, condusă de americanul John Perez, devenea noul proprietar al uzinei Aro Câmpulung Muscel în schimbul sumei de 153.000 de dolari. Guvernul Năstase, care conducea România la acea vreme, a anunţat tranzacţia ca pe un succes, o mutare care va salva uzina de la faliment. Realitatea era alta. Cine văzuse contractul şi cunoştea amănuntele afacerii putea să anticipeze cu uşurinţă ce va
urma.

Cross Lander USA era, de fapt, o firmă de apartament care îşi schimbase numele cu câteva zile înainte de încheierea tranzacţiei. Suna pompos şi familiar, dar nu avea nicio legătură cu industria constructoare de maşini. Şi cu toate acestea, în contract se angaja să asigure în mod gratuit „know-how" în domeniul producţiei şi metodelor tehnologice. O firmă de apartament îşi oferea preţioasa „experienţă" unei uzine care fabrica maşini de aproape 50 de ani! Patronul John Perez, un american cu origini cubaneze, fusese toată viaţa un dealer de automobile şi cultivase relaţii apropiate cu firmele de comerţ exterior ale României comuniste şi cu ofiţerii de Securitate care le controlau. Apariţia lui în privatizarea Aro nu era deloc întâmplătoare.

O PRIVATIZARE FRAUDULOASĂ

Prin contractul de vânzare-cumpărare, Cross Lander USA se angaja să facă investiţii de peste 2 milioane de dolari, să lanseze un noumodel Aro şi, cel mai important, să facă dovada bonităţii într-un termen de 20 de zile printr-un aviz emis de Eximbank. Aceeaşi situaţie ca în recenta încercare de privatizare a Oltchim: dacă firma Cross Lander nu făcea dovada bonităţii în termenul stabilit, contractul era anulat, cum s-a întâmplat în cazul lui Dan Diaconescu.

Numai că, în privinţa lui John Perez, Guvernul a fost mult mai îngăduitor. În toamna acelui an 2003 s-au semnat mai multe acte adiţionale prin care termenul de îndeplinire a condiţiilor era amânat, până când, la 6 ianuarie 2004, şeful APAPS, Ovidiu Muşetescu, a semnat actul final constatând îndeplinirea promisiunilor prevăzute în contract. România asista, de fapt, la o privatizare făcută prin fraudă, întrucât Eximbank nu a emis niciodată vreo hârtie care să ateste bonitate financiară a investitorului John Perez. Ovidiu Muşetescu a murit în anul 2009 şi nu a fost niciodată tras la răspundere.

1.244 DE TONE DE FIER VECHI

Statul român avea să fie în continuare foarte îngăduitor cu americanul John Perez, căruia, după ce că îi vânduse un colos industrial pe o sumă ridicolă, i-au mai şters şi datorii însumând 1.700 de miliarde de lei vechi pe care Aro le avea la bugetul de stat. Bineînţeles că firma Cross Lander nu a făcut nici investiţiile la care se angajase, iar noul model promis s-a dovedit un eşec după ce Perez l-a prezentat în SUA cu mare fast, iar apoi n-a putut onora comenzile, totul transformându-se într-o mare ţeapă. Pe site-urile auto din America, cei care au testat modelul „Cross Lander" scriau că maşina e atât de proastă încât nu i se închid nici uşile.



John Perez a dat un tun şi a dispărut

La scurt timp de la privatizare a devenit cât se poate de clar că John Perez nu era capabil şi nici nu avea de gând să revitalizeze uzina, pe care a început să o vândă bucată cu bucată, ignorând clauzele din contractul de privatizare care interziceau orice înstrăinăre. În 2004, John Perez, care cumpărase Aro cu 153.000 de dolari, a vândut „Fabrica de Scule şi Matriţe", considerată cea mai importantă componentă a uzinei, cu 2,7 milioane de dolari.

De asemenea, în cursul anului 2004, de la Aro s-au vândut 1.244 de tone de fier vechi şi, prin licitaţie, au fost înstrăinate 270 de mijloace fixe (maşini unelte, containere, mijloace de transport, etc.). Cifra de afaceri scăzuse la jumătate faţă de momentul privatizării, pierderile erau tot mai mari, au fost acumulate noi şi noi datorii. Angajaţii au fost disponibilizaţi în mai multe etape, s-a vândut ce mai era de vândut, iar în 2006 uzina Aro, care peste un an ar fi aniversat o jumătate de veac, a încetat să mai existe.

153.000 de dolari este suma cu care John Perez a cumpărat fabrica Aro Câmpulung Muscel.

„Securitatea, iubiţii mei..."

La fel ca în majoritatea privatizărilor care au contribuit la distrugerea economiei româneşti, şi la Aro întâlnim aceleaşi ingrediente: influenţă politică, servicii secrete şi investitori străini care înainte de '89 au lucrat cu firmele de comerţ exterior controlate de Securitate. „Perez a plătit o sută şi ceva de mii de dolari pentru Aro. El nu a cumpărat uzina, i-a fost făcută cadou. Iar un cadou îl faci cuiva pe care îl cunoşti", spune Aurel Dordea, fost director Aro. E o logică corectă, care impune o întrebare: cine şi de unde îl cunoştea pe misteriosul John Perez?

Înainte de 1989, Perez a fost dealer auto în Statele Unite şi în acest fel a cultivat relaţii strânse cu firmele de comerţ exterior ale României comuniste, controlate din umbră de fosta Securitate. E de presupus că, din moment ce derula treburi comerciale cu o ţară din blocul comunist în timpul Războiului Rece, nu putea fi străin nici de structurile statului american. În anii '90 s-a ocupat de distribuţia Coca-Cola în Europa de Est, inclusiv România, iar în 1997, prin firma EEI, a încercat să exporte Aro pe piaţa americană prin intermediul firmei Dunărea SA, patronată de Costin Frâncu, cel care înainte de Revoluţie conducea Întreprinderea de Comerţ Exterior cu acelaşi nume şi care lucra pentru fondurile secrete ale Securităţii.

În momentul privatizării din 2003, John Perez a beneficiat, în mod indiscutabil, de susţinere politică din partea guvernării PSD. Perez se cunoştea bine cu Constantin Nicolescu, „baronul" de Argeş, care la acea vreme era senator PSD. Relaţiilor celor doi datau tot din perioada comunistă, când Nicolescu a fost reprezentantul Dacia Piteşti în America Latină şi mai apoi coordonatorul activităţii de comerţ exterior la Centrala Industrială de Autoturisme Piteşti. Înainte de a face Facultatea de Comerţ Exterior (1974-1978), Nicolescu a lucrat la Aro ca mecanic auto (1967-1969). În prezent, acesta este cercetat de DNA pentru fraudarea unor fonduri PHARE de peste 1,2 milioane de euro.

Influenţa lui Nicolescu s-a făcut simţită în special în problema bonităţii lui John Perez. În mod normal, Serviciul de Informaţii Externe (SIE) ar fi trebuit să adune date despre capacitatea investitorului american de a administra o uzină de importanţă strategică a României şi să facă un raport către APAPS. Presa argeşeană a scris, la vremea respectivă, că fratele „baronului" de Argeş, colonelul SIE Petre Nicolescu, ar fi ascuns datele privind lipsa de bonitate a lui Perez, totul sub protecţia lui Constantin Nicolescu, care ocupa şi funcţia de preşedinte al Comisiei Speciale de control parlamentar asupra Serviciului de Informaţii Externe.

Mărţişor Ciobanu, directorul Aro între 1992 şi 1994, afirmă: „Înainte de privatizare, Perez mi-a cerut o întâlnire. Mi-a propus să facă parte din echipa lui de la Aro, iar când l-am întrebat ce vrea să facă el la Aro mi-a zis: «În primul rând eu nu am niciun ban. Am fost adus să fac această privatizare». Cine l-a adus? Constantin Nicolescu. El s-a aflat în spatele acestei afaceri, cu girul liderilor PSD de la vremea respectivă".

Ciobanu vorbeşte din postura celui aflat, la rândul său, într-una dintre taberele care au vânat uzina Aro. După falimentul din 2006, acesta a reuşit să cumpere Centrul de Studii Auto al fabricii prin intermediul unei firme în care era asociat cu Virgil Măgureanu, fost director al SRI. În Câmpulung se vorbeşte că Ciobanu a fost ofiţer de Securitate sub acoperire, fiind transferat ca inginer la Aro imediat după revolta muncitorilor de la Braşov (1987). Mărţişor Ciobanu confirmă că a părăsit postul de profesor universitar la Braşov şi s-a mutat la Aro Câmpulung în ianuarie 1988, imediat după revoltă, dar spune că unicul motiv a fost incapacitatea de a mai suporta politizarea învăţământului.
Prin fereastra chioşcului său de ziare, Ion Cotescu şuieră a pagubă şi trage o concluzie simplă, de fost muncitor: „Securitatea, iubiţii mei...".



Atât a mai rămas din uzina Aro (foto: Evenimentul muscelean)

ION COTESCU - CONDAMNAT PENTRU TERORISM
În 2007, Ion Cotescu a fost condamnat la un an şi opt luni de închisoare cu suspendare pentru ameninţări teroriste. El a fost acuzat că a răspândit plicuri cu mesaje de ameninţare cu moartea la adresa celor responsabili de privatizarea Aro. Ameninţările vorbeau de infestarea celor vizaţi cu gripă aviară, îmbolnăvirea nevestelor acestora cu SIDA, incendierea caselor şi a maşinilor.

Nimic despre oameni şi melci

Falimentul Uzinei Aro a lăsat mii de oameni pe drumuri, dar a devenit sursă de inspiraţie pentru cel mai aşteptat film al anului, în România: „Despre oameni şi melci", în regia lui Tudor Giurgiu. Scenariul, scris de Ionuţ Teianu, pleacă de la o poveste exploatată de presa locală, dar care a ajuns în paginile ziarelor din toată lumea. Se întâmpla în 2002. Uzina era aproape de faliment, muncitorii erau neplătiţi de trei luni şi scorneau tot felul de idei pentru a redresa producţia: să-i trimită Sultanului din Brunei un Aro (aflaseră din presă că e singura maşină de teren care-i lipseşte din colecţie), sau să doneze spermă la o bancă de spermă. Povestea donării de spermă o ştie cel mai bine liderul sindical Ion Cotescu: „Un mucalit, care citise prin «Evenimentul zilei» că studenţii de la Timişoara donează spermă în schimbul a 50 de dolari, a zis: «Cotescule te duci şi le spui că noi muncitorii le cerem directorilor, celor de la AVAS şi politicienilor să se ducă să doneze spermă ca să salveze fabrica, asta e soluţia noastră». A fost o băşcălie".



Ion Cotescu, sindicalistul care a inspirat rolul lui Andi Vasluianu în filmul "Despre oameni şi melci"

Gheorghe Moraru, redactor-şef la ziarul „Musceleanul", a aflat de gluma muncitorilor şi a venit să se consulte cu ei: o dă sau nu în ziar?
Continuă Ion Cotescu: „Moraru a zis: «Eu o bag în ziar şi iau premiul Pulitzer, dar tu o să mori». Eu i-am zis să o bage, ca să atragem atenţia. Şi a scris că muncitorii de la Aro s-au gândit să salveze uzina donând spermă la Timişoara contra 50 de dolari flaconul şi să doneze de şapte ori pe zi. Dar a scris că sperma de muncitori nu prea e căutată decât pentru alifii de dat pe faţă. Ca să donezi spermă pentru fertilizare trebuie să fii frumos şi deştept. Ar putea dona directorii, ăştia de la AVAS. A fost o miştocăreală, un spirit umoristic. Şi a luat amploare în toată presa naţională şi internaţională".

Filmul, de zece ori mai scump decât uzina

După apariţia articolului, Cotescu nu a murit dar a fost drastic pedepsit de directorii fabricii. Mai mult decât atât, muscelenii l-au făcut vinovat de faptul că şi-au dobândit cu toţii faima de neserioşi sau chiar onanişti.

Scenariul filmului „Despre oameni şi melci" a fost mult modificat. Filmul nu a ajuns să ruleze în Câmpulung Muscel, pentru că aici nu există niciun cinematograf. În oraş aproape nimeni nu ştie de exisenţa filmului „Despre oameni şi melci". Nici măcar Cotescu nu a depus efortul de a merge să-l vadă la Piteşti sau la Braşov, chiar dacă el este cel care a inspirat personajul principal al filmului. „Nu am văzut filmul. Scenaristului i-am povestit cum a fost, dar ei au făcut cum au vrut. Mi-a zis cineva că eu sunt acolo marele şmecher al uzinei. Regulez secretara unui director, fac pe dracu, fac pe lacu. Dă-i în p... mă-sii. Nu mă deranjează decât faptul că în România nimeni nu a spus adevărul despre Aro".

Ca un epilog, costurile de filmare, de producţie şi de promovare pentru filmul lui Giurgiu s-au ridicat la 1.2 milioane de euro. De 10 ori mai mult decât a costat uzina Aro în momentul privatizării.

Beleaua musceleană

În filmul „Despre oameni şi melci", liderul sindical al uzinei Aro, interpretat de actorul Andi Vasluianu, este un bărbat bine, care cunoaşte intim tot personalul TESA de sex feminin de la Aro. Realitatea e însă alta. Ion Cotescu, adevăratul lider sindical, este un bărbat de 59 de ani, cu burtă şi cu diabet. După ce Aro a dispărut a ajuns vânzător de ziare la un chioşc de la intrarea în oraş. Asistă neputincios la moartea presei scrise. În câteva ore a vândut trei ziare.

„Luaţi şi Beleaua!", îi îndeamnă Cotescu pe tinerii veniţi să cumpere ziare cu „locuri de muncă". „Beleaua" este „un ziar cu apariţie surprinzătoare", distribuit gratuit la toate punctele de difuzare a presei din Câmpulung. Se vrea un ziar amuzant, dar nu prea e loc de băşcălie pe plaiurile muscelene.


Beleaua musceleană, un ziar cu apariţie surprinzătoare

Oraşul este încremenit de peste un deceniu. După închiderea Aro, mii de localnici au plecat în străinătate. S-au închis şi minele din zonă, s-a închis şi fabrica de mobilă. Mai funcţionează un combinat de lianţi, unde lucrează, însă, numai câteva sute de oameni. Parcul central e plin cu musceleni buni de muncă, adunaţi la taclale. „Ne-au distrus. Au falimentat uzina şi nu mai avem unde să muncim. Totul e mort", ne spun ei. Fosta platformă Aro a fost preluată, în 2006, de o companie deţinută de fiul lui Ion Raţiu, Nicolae, care a spus că vrea să facă un parc industrial. La poartă scrie, într-adevăr, „Câmpulung Industrial Park", dar dincolo de garduri nu sunt decât ruine.

Pe străzile oraşului mai trece din când în când câte un Aro. Cândva această maşină hrănea 12.000 de oameni, astăzi doar samsarii mai trăiesc pe urma ei. Am vrut să stăm de vorbă cu un posesor de Aro. Am găsit unul pe un site auto. Omul n-a avut nimic împotrivă să-i vedem maşina dar ne-a spus franc: „Fratele meu, eu nu am nicio treabă cu Aro, am luat maşina asta să o vând mai departe. Porneşte la sfert, e întreţinută, nicio problemă...".

1,2 milioane de euro a costat filmul „Despre oameni şi melci", De 10 ori mai mult decât a costat uzina Aro în momentul privatizării.

• •  Cred că reclama cu Nadia a atras atenția celor de la Mercedes, filiala SUA, pentru că imediat au apărut ,,investitorii'' și apoi distrugerea și furtul conceptului ARO.

WAR !!

Analist militar: Antarctica, gazda unei rase de extratereștii , care se luptă cu omenirea !!

Crişan Andreescu / 30 Oct 2012 18:15

Un fost analist militar dezvaluie că omenirea s-ar lupta în Antarctica cu o rasă de extratereștri denumită “Blobs”, de culoare mov, care comunică telepatic.

După ce luna trecută un veteran al războiului din Vietnam a scris că SUA şi China se luptă în largul coastei Californiei cu o civilizaţie extraterestră agresivă, acum un fost analist militar susține că omenirea se luptă de fapt în Antarctica cu o rasă de extratereștri, scrierealitatea.net.

Potrivit fostului analist militar John Kettler, mai multe nave americane și ale unor state asiatice se luptă în Antarctica cu o rasă de extratereștri denumită “Blobs”.  Potrivit lui Kettler, acești extratereștrii au o culoare mov, câte 24 tentacule și comunică unii cu alții prin intermediul telepatiei.

 Acești extratereștri ar avea mai multe baze în Antarctica și ar deține aeronave anti-gravitaționale capabile să zboare cu viteze de câteva ori mai mari decât cele mai rapide avioane ale oamenilor.

 Relatarea fostului analist militar vine în urma relatării lui  Gordon Duff, veteran al războiului din Vietnam şi Senior Editor al site-ului Gordon Duff, care a publicat un articol în care susţine, bazându-se pe informaţii clasificate, că SUA şi China se luptă în largul coastei Californiei cu o civilizaţie extraterestră agresivă.

Gordon Duff susţine că a obţinut informaţii de la serviciile de securitate chineze şi că civilizaţia extraterestră operează dintr-o bază subacvatică pe care a reuşit s-o creeze în Pacific.

 Totuși,  de teoria  lui Duff au ajuns însă să se îndoiască şi site-urile axate pe fenomenul OZN-urilor, precum examiner.com.

La SUPERMARKET.........................................................................

Franz Schubert ~ Serenade ~

Una vorbeşti, alta se-ntâmplă !_______________________________de Grid Modorcea

Grid Modorcea despre jefuirea de zi cu zi a Romaniei

Una vorbeşti, alta se-ntâmplă

de Grid Modorcea

În sfârşit, acum am înţeles de ce toţi investitorii străini fug de România! Experienţa mea, după câteva săptămâni de stat în ţară, îmi spune că la români, una te înţelegi şi cu totul altceva se întâmplă în realitate.
Am fost martor la toată mascarada făcută de Dan Diaconescu în privatizarea Oltchim. Una a vorbit, alta s-a întâmplat. Desigur, acesta e un caz extrem, mă mir că DD mai e în viaţă, că nu a fost spânzurat! El s-a jucat cu focul. E un model de batjocură pe faţă, în care preşedintele ţării, primul ministru, guvernul, parlamentul au privit ca la fotograf tot spectacolul cusut cu aţă albă oferit de acest bişniţar de frunte al mass-media din România.
Dar sunt sute, mii de situaţii în care una se vorbeşte şi alta se întâmplă. Nu vorbesc de ceea ce mi-au povestit alţii, spun ce mi s-a întâmplat mie. Una vorbeşti cu firma Nemo, care face transporturi de colete şi alta e factura în realitate. La fel cu Orange. Faci un contract de 20 de euro şi când vine termenul de plata, plăteşti dublu.
Nu mai vorbesc de obrăznicia angajaţilor. Toţi au tupeu, fiindcă te jecmănesc, dar cine să îi tragă de urechi? Nefiind pedepsiţi, ei continuă să jecmănească clienţii. Fiindcă nimeni nu are timp să-i dea în judecată pentru 20 de euro. Dar aceşti 20 de euro adunaţi de la mii, sute de mii de oameni, sunt o avere.
Şi ne mai mirăm de unde se îmbogăţesc firme ca Orange, UPC, de unde apar escroci ca Vântu sau Sima, de bănci nu mai vorbesc, care percep comision la orice operaţie, fără excepţie, până la micile prăvălii, de unde cumperi alimente cu cardul.
E un jaf pe faţă, nu mai e cu perdea sau mascat ca acum câţiva ani. Nu mai spun de preţuri, care sunt ca în Occident, mai mari decât în America, unde poţi lua o pereche de adidaşi buni cu 10 euro, dar aici nu-i iei decât cu peste 90 de lei.
România a devenit o ţară doar pentru oamenii bogaţi. Adică pentru hoţi. Pentru cel care munceşte cinstit, care trăieşte dintr-un salariu sau pentru un pensionar, e jale. De ce se întâmplă acest jaf? Fiindcă nu există respectul elementar pentru muncă, implicit respectul pentru lege, fiindcă nimeni nu trage la răspundere o firmă sau alta, care practică preţuri cum „vrea” muşchii patronului, de, e piaţă liberă. Da, dar piaţa liberă are şi ea nişte reguli, o disciplină, un control al sistemului. Dar aici nimeni nu respectă legea, toţi fură la serviciul pe care îl au.
Nu mai vorbesc de cei cu care faci contract! O, contractele au ajuns ceva de batjocoră, nu sunt bune de nimic, nu fac cât vorba bunicului de altădată, care era literă de lege! Acum contractele sunt făcute ca să fie încălcate. Căutaţi-l, vă rog, pe editorul Mihai Hodolângă, de la editura Print, care are un contract cu CNC de peste 30 mii lei, pentru volumul „Dicţionarul critic”, a luat avansul, iar de patru ani nu s-a prezentat cu o carte! Nu a făcut nimic. Iar CNC nu i-a dat un telefon să-l întrebe, stimabile, ce se întâmplă cu onorarea contractului?
Şi ca acest „pe lângă” sunt sute de hodoroage, poate sunt mii cu contracte făcute, cu bani daţi, dar care nu au realizat filmele, cărţile sau evenimentele pentru care au fost plătiţi.
Atâta timp cât în România există instituţii precum CNC sau ICR, pe post de vaci de muls, nu e nici o şansă ca ţara să o ia pe calea cea bună. Nu vă spun de sistemul mafiot pe care mi l-au descris mulţi dintre cei care trăiesc în el. România, care mai ieri se afla pe calea construcţiei socialiste, azi e pe calea jafului, asta a ajuns realitatea în ţara mea.
România mi se pare o altă ţară, cu alţi oameni, cu alte reguli, inexistente în ţările civilizate. E o formă de barbarie şi de jaf pe faţă, făcut cu obrăznicie. Ce vreţi caz mai flagrant decât cel al ICR, care schimbă scroafele mai ceva ca la abator: Să validezi o hoţie de pomină şi să fii numit în fruntea bucatelor, aşa cum am arătat în cronica Jaf la Biblioteca Naţională, nu se poate întâmpla decât în politica de la Bucureşti!
Desigur, sunt oameni şi oameni, veţi spune. Nu mă îndoiesc de faptul că România mai are şi oameni serioşi. Din păcate, eu cunosc destul de puţini.
Nu ascund faptul că şi în afară românii sunt la fel de neserioşi. Dovadă că mulţi dintre cei care s-au realizat, au stat cât mai departe de români. Ce credeţi că pe un român hoţ sau neserios îl poate schimba America sau Elveţia? Nu mai departe cazul văduvei pictorului Mircea Ciobanu, despre care am scris o carte, iar doamna, care l-a băgat în pământ la 40 de ani, o procesomană notorie, nu e mulţumită, fiindcă cartea are, scrie ea, „numai 130 de pagini şi soţul meu merita mai mult”. Halal moştenitor! Nici nu cunoaşte cartea, n-a contribuit cu un leu la tipărirea ei, dar are pretenţii! De ce nu scrie ea mai multe pagini?! Ştiţi, doamnă, câte pagini are Hamlet? Dar Luceafărul? Mă mir că nu a vorbit şi de gramaj, poate domnia sa apreciază cărţile numai de la un kilogram în sus! Dar câtă osânză are pe creier, cine o caută?! Şi mi-a promis, dacă scriu această carte, marea cu sarea! S-a ales praful din toate promisiunile!
Când una spui şi alta se întâmplă e dovada cea mai clară a iresponsabilităţii, a mocirlei morale în care se complac unii, a faptului că Justiţia nu funcţionează, că nimănui nu-i pasă de lege.
Oricine, şi cei mai zeloşi forumişti, care îmi tot dau lecţii de etică şi dreptate, trăiesc din minciună, una spun şi alta fac, s-au obişnuit cu păcăleala, legea supremă la români. Aşa este alt individ alterat, Ion Cocora de la Palimpsest, o mostră de una spune, alta face! Nulităţi, iresponsabili, panglicari, ce nici Eminescu n-a cunoscut.
Cu indivizi ca ei, s-a ajuns la România suspendată. Păcăliţi-vă, fraţilor, unii pe alţii, până se va alege praful din coarnele voastre, fiindcă nu sunteţi buni decât de dat cu cornul!

Preluare Curentul

O. U. G....mult asteptata !!-------------------------------------------------------------------------By. Guv.

                  Este evident ca are...de toate  !!(mama!!)  Sa speram ca nimeni nu va mai ...plange  !!!

25 Octombrie......................

Declinul armatei ROMANE versus ascensiunea puterii armate ANGOLEZE

autor: FrontPress 25.10.2012

“În tinereţea sa revoluţionară, actualul preşedinte portughez al Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, făcea parte din Partidul Comunist al Muncitorilor din Portugalia care activa în ilegalitate. În 1976, Barroso a fost arestat de către serviciile de securitate, suspectat fiind de participarea la un atentat.Vă prezentăm un comentariu al domnului Valentin Vasilescu, pilot de aviaţie, fost comandant adjunct al Aeroportului Militar Otopeni, cu privire la colaborarea militară dintre România şi Angola.

După două săptămâni de arest, Barroso a ajuns să-şi schimbe principiile de viaţă, valorile la care se raporta şi convingerile politice, beneficiind în schimb de sprijin pentru studii în SUA, de unde s-a întors în 1980 direct în conducerea Partidului Social Democrat (de centru-dreapta).

În 1991, Barroso a fost folosit de americani, prin intermediul guvernului portughez, în negocierile de pace din Angola, fostă colonie portugheză până în 1975. La acea dată, rebelii UNITA, conduşi de Jonas Savimbi şi sprijiniţi de SUA, fuseseră abandonaţi de armata Africii de Sud şi erau pe punctul de a se preda. Numai că Barroso nu era un arbitru imparţial şi a întărit poziţia rebelilor UNITA în detrimentul lui Jose Eduardo dos Santos, preşedintele care a guvernat ţara din 1979 până în prezent. Pacea de la Bicesse, negociată de Barroso, a durat doar doi ani (1992-1994, timp în care UNITA a fost alimentată cu arme de Occident, fapt ce i-a permis să reia lupta armată încă 3 ani.

Misiunea românească „Sirius” s-a derulat în perioada 15 ianuarie 1981 – 15 decembrie 1982 şi a constat în pregătirea personalului navigant (inclusiv în elemente de întrebuinţare în situaţii de luptă-atac la sol) a personalului tehnic, de comandă şi stat major angolez. Guvernul angolez al lui Jose Eduardo dos Santos a organizat o licitație la care mai participaseră Elveţia, URSS şi Portugalia, ea fiind câştigată de România,întrucât Ceauşescu a decis să ofere un preţ mai mic (valoarea contractului se ridica la 32 milioane USD) şi o perioadă de şcolarizare mai scurtă. Grupul „Sirius” era format din 150 de persoane: instructori de zbor, ingineri militari, maiştri militari, subofiţeri şi translatori. Angolezii au ales ca loc de constituire a şcolii de zbor localitatea Negage, o fostă cazarmă a aviaţiei portugheze, cu o pistă betonată de 1.200 de m. Aparatele de zbor (12 I.A.R. 823, 6 bimotoare B.N.2 „Islander” şi 6 elicoptere IAR 316B) erau fabricate în România şi au rămas în Angola după ce românii s-au întors acasă.

În 1997, rebelii UNITA rămaşi în pană de muniţii și armament greu au fost salvaţi de România, care după executarea preşedintelui Nicolae Ceauşescu a schimbat macazul, făcând cele mai neinspirate alegeri. În 1997, singurele unităţi de rachete sol-sol ale armatei române erau Brigada 37 dislocată la Ineu și Brigada 8 de la Tecuci. Concret, era vorba despre sistemele de rachetele ale artileriei cu o singură treaptă, utilizând combustibil solid – FROG-3 (3 baterii x 8 lansatoare montate pe şasiu auto + încă 8 rachete pregătite de lansare) şi Frog-7b (3 baterii x 8 de lansatoare auto LUNA-2M + încă 8 rachete pregătite de lansare), în total 400 de rachete, a căror rază de acțiune era de 27 km şi respectiv de 68 km.

Acest “scut” militar al României a fost “prăduit” la adăpostul integrării noastre în NATO, “casarea” lui realizându-se ca urmare a emiterii Hotărârii nr. 0103/1997 a CSAT referitoare la restructurarea unor Mari Unităţi și Unităţi din compunerea la pace a Sistemului Naţional de Apărare, întărită prin Hotărârea de Guvern nr.110/14.04.1997. Conducerea politică a României a stabilit ca echipamentele să fie transferate la ROMTEHNICA pentru a fi transportate prin Africa de Sud şi dezmembrate în SUA sub coordonarea serviciilor secrete din Israel. Procedură posibilă, întrucât forţele armate din Romania s-au găsit în 1995-1997 în stadiul Procesului de Planificare şi Analiză, în care întreg arsenalul lor a fost verificat şi inventariat de experţi militari ai Pentagonului.

Prin urmare, sistemele de rachete româneşti au fost îmbarcate pe nave transcontainer israeliene sub supravegherea directă a col. Eliezer (Eli) Pincu, şeful Directoratului de Securitate al Ministerului Apărării din Israel, un evreu născut la Galaţi.

De la prima vedere pare dubios traseul navelor transcontainer israeliene, pentru că odată ieşite din Marea Neagră și Marea Egee direct în Marea Mediterană, în loc să vireze stânga, navele israeliene operate de agenţi evrei au înconjurat întreg continentul african, făcând şi o escală în Africa de Sud, de unde doar un naiv mai putea crede că vor ajunge din nou în Marea Mediterană şi de acolo în Israel.

Lucrurile s-au limpezit de la sine, Human Rights Watch publicând pe 13 aprilie 1999 un interviu pe care Alex Vines i l-a luat lui Richard Cornwall, profesor la Institutul pentru Studii de Securitate din Pretoria-Africa de Sud. Interviul intitulat “ANGOLA UNRAVELS: The Rise and Fall of the Lusaka Peace Process” menţiona faptul că rapoartele de monitorizare ale ONU apărute în 1998 (ca rezultat al monitorizării pe parcursul anului 1997) identificau teleportarea unui mini-arsenal direct în curtea rebelilor UNITA, constând în 8 elicoptere, 50 de tancuri, 70 de TAB-uri și 50 instalaţii lansatoare de rachete Luna 2M ( Frog 7).

Fapt confirmat şi de Angola Peace Monitor, nr. 8, Vol. V, din 29 Aprilie 1999, prin Sean Cleary, director al Strategic Concepts Ltd din Africa de Sud, fost secretar la ambasada de la Washington ( 1978-1982) şi apoi Consul-General al Africii de Sud în SUA ( 1982-1983 ), director general în cadrul Oficiului de Administrare al Namibiei (1983-1985). Acesta a fost printre puţinii oameni care au intrat în posesia documentelor de însoţire ale transportului maritim efectuat de compania israeliană ZIM cu respectivele rachete Frog-7, descoperite la rebelii UNITA. El a adăugat că în plus, la bord mai apăreau şi 2 elicoptere IAR-316 B Alouette provenite din România şi că astfel ţara noastră a încălcat embargoul ONU.

Acum, că ne-am lămurit de ce a fost nevoie să fie retrase din înzestrarea armatei române rachetele Frog şi unde au ajuns ele cu adevărat, trebuie să mai amintim că ulterior, tot pentru aşa-zisa accedere a României în NATO, s-a trecut la defrişarea trupelor de rachete AA şi a aviaţiei militare. S-a început în 1999 cu transferarea tot către Israel a divizioanelor AA de rachete S-125 Neva și a continuat în 2002 cu scoaterea din înzestrarea armatei a celor 16 MIG-29 A şi 4 MIG-29 UB (cele mai noi aparate de zbor ale aviaţiei, achiziţionate în perioada 1989-1991) care aveau o uzură sub 1.000 de ore de zbor şi a celor 23 de MIG-23 MF (achiziţionate în 1983, singurele avioane cu geometrie variabilă pe care le-a avut România vreodată). Această nouă lovitură dată armatei a condus la desfiinţarea regimentului 57 aviaţie de la M. Kogălniceanu, cel care apăra Dobrogea şi litoralul, precum şi la desfiinţarea regimentului 93 aviaţie de la Timişoara, cel care apăra graniţa de vest a României. Guvernanţii români au comis toate aceste orori în mod premeditat în speranţa iluzorie că liderii SUA şi NATO le va aprecia devotamentul de slugi şi că vor înarma România cu cea mai nouă tehnică de luptă, gratis.

Întorcându-ne la Angola, războiul civil s-a încheiat în 2002 și după 3-4 ani de reconstrucţie rata creşterii economice a acestei ţări fost uluitoare (20% între 2005 – 2007). Acest lucru a fost posibil prin stimularea masivă a exportului, în special de petrol (Angola fiind, după Nigeria, pe locul doi în Africa la exporturile de petrol) de gaze naturale şi de diamante. În 2009, după 7 ani de pace, Angola avea un Produs Intern Brut (PIB) de 8.900 USD pe cap de locuitor, în timp ce România, fără nici un război civil avea 11.500 USD pe cap de locuitor.

La sfârșitul anului 2011, Angola, care din 2008 deține 10% din acțiunile Băncii Portugheze pentru Investiții, anunța că este dispusă să ajute fosta metropolă, Portugalia, a cărei prognoză pe anul 2012 indica o contracţie economică de 2,8%, în timp ce Angola previziona o creştere economică de 12%. Mai trebuie amintit şi că PIB-ul pe cap de locuitor al Portugaliei era de 21.800 USD.

În iulie 2011, cancelarul Angela Merkel, cel mai puternic lider al popularilor europeni, şi-a călcat mândria ariană în picioare vizitând Angola pentru a primi de la Jose Eduardo dos Santos semnătura pe contractele de achiziţie a 8 nave germane de patrulare şi de construire a 2-3 hidrocentrale. În aprilie 2012, fosta slugă a lui Jonas Savimbi, devenit între timp preşedintele Comisiei Europene, adică Manuel Barroso (laureat al premiului Nobel pentru pace pe 2012, nu-i aşa ?) s-a milogit să fie primit de Jose Eduardo dos Santos în Angola. Ocazie cu care, după ce portughezul Barroso, fiorosul susţinător al lui Traian Băsescu (ministru al Transporturilor în 1997) de la referendum, a fost umilit îndeajuns de fostul sclav dos Santos, acestei ţări i-a fost acordat statutul de aliat privilegiat şi strategic al Uniunii Europene în Africa.

Adevărul este că SUA, urmărind propriile interese, a dictat UE sistarea importului de petrol din Iran şi Europa a rămas în aer cu aprovizionarea cu petrol. Salvarea UE a venit din direcţia Angolei care a acceptat să înlocuiască Iranul în privinţa livrărilor de petrol. Deşi Jose Eduardo dos Santos a devenit prieten de conjunctură cu Barroso n-a uitat nici o clipă că România (în prezent membru al UE) a înarmat opoziţia UNITA prelungind durata războiului civil din Angola cu încă cel puţin 2 ani.

Profitând de statutul obţinut dar şi de balanţa excedentară de plăţi, pe 12 martie 2012 Angola a încheiat o înţelegere cu partenerul său cel mai loial de peste 35 de ani – Rusia, prin care Rosoboronexport (Romtehnica ruşilor) livra trupelor de uscat şi aviaţiei angoleze tehnică de luptă şi muniţiile aferente în valoare de 1,134 miliarde USD, din care se plătesc 575 milioane USD în 2012, restul în 2013.

Aviaţia angoleză va primi: 6 avioane multirol Su-27SK aproape noi (30 milioane USD/bucată) + 12 avioane MiG-27D (variantă de MIG-23 pentru atac la sol – 20 milioane USD/bucată) + 12 avioane noi de şcoală Yak-130 (156 milioane USD) + 2 avioane noi de transport greu Il-76MD-90 (80 milioane USD) + 2 elicoptere noi de transport greu Mi-26M ( 36 milioane USD ).

Trupele de Uscat vor primi : 77 tancuri T-72BM (modernizate) + 100 tancuri T-72BA nemodernizate + 300 tancuri T-64B + 30 autotunuri 2S19M1 cal. 155mm (75 milioane USD) + 200 transportoare blindate pe roţi BTR-80 şi 200-BTR-T + 150 maşini de luptă ale infanteriei BMD-2 și 150- BMP-1D (210 milioane USD) + 1.000 camioane militare KamAZ-4350, 5350, 6350 + 100 autospeciale GAZ 66.

5 zile mai târziu, pe 17 martie 2012, a mai fost încheiată o înţelegere între Angola şi Rusia, pentru un alt lot de tehnică militară în valoare de 4.538,7 milioane USD. Aviaţia angoleză va primi: 12 avioane multirol noi Su-30MK3 (720 milioane USD) + 2 avioane cu geometrie variabilă MiG-23BN second hand (30 milioane USD) + 4 elicoptere noi de atac Mi-28 (140 milioane USD ) + alte 2 avioane de transport IL-76MD + 2 elicoptere transport Mi-26M + 12 UAV de tip Dozor 600 (48 milioane USD) + 250 rachete aer-aer R-77 RVV-AE 50 + 100 rachete aer-navă Kh-31PM şi 50 P-270 Moskit + 250 bombe dirijate pe fascicol laser KAB-500L + 2.000 de bombe ghidate prin senzori optici -TV -KAB 500KR şi 1.000-KAB-1500KR + 250-KAB-500T.

Apărarea AA angoleză va primi 2 instalaţii lansare de rachete AA cu rază lungă de acţiune S-300PMU-2 (400 milioane USL) + 4 instalaţii Tor-M1 (100 milioane USD) + 20 sisteme AA Pantsir-S1 (320 milioane USD. Marina militară va primi: 4 corvete noi purtătoare de rachete din clasa Tarantul înarmate cu Kh-35 Uran (260 milioane USD).

Trupele de uscat angoleze vor primi: 12 instalaţii APR tip BM-30 (MRL)cal. 300mm (145,2 milioane USL) + 100 tancuri noi T-90S (390 milioane USD)+ 300 tancuri second hand T-55 modernizate + 50 de tunuri 2A65/MZ-146-1 cal. 152mm (40 milioane USD ) + alte 12 autotunuri 2S19 BMP + alte 1.000 de BTR si BMD + 500 autoturisme de teren blindate GAZ-2975 -HMMMV(50 milioane USL).

Întreaga cantitate de muniţie precum şi tehnica de luptă deconservată şi modernizată a fost livrată prin 2 transporturi pe mare până în septembrie 2012. Avioanele noi urmează să fie livrate până la sfârşitul lui 2012. Din totalul de 4.538,7 milioane USD s-a convenit să se plătească astfel: 2012 – 2,250 miliarde USD (Angola nu plăteşte nimic, această tranşă se consideră un ajutor acordat de Rusia); 2013-10 milioane USD; 2014-552,5 milioane USD; 2015-562,5 milioane USD; 2016-562,5 milioane USD; 2017-562,5 milioane USD.

Raportată la actuala armată angoleză (efective de 110.000 de militari), aflată într-un proces accelerat de înnoire a tehnicii, armata română (care este şi membră NATO) nu va primi nimic fără bani de la nimeni şi va fi obligată să nici nu viseze la tehnologie de ultimă generaţie, operând încă un deceniu aceleaşi obuziere M-30 cal. 122 mm, produse în perioada 1939 – 1955 și aceleaşi tunuri anti-tanc M1942, M1939 şi D-44 din al 2-lea război mondial”. 

Amedeo Minghi - Edera

Unul beat pe dansul pinguinului.Mori de ras

 HAIDETI  SA  ,,NE MAI SI RADEM " - vorba unui clasic ..in viata !!
    F.M.I - ne spune ca,, euroiul creste " (daca nu punem stampila unde ..trebuie..desigur ) !! 
                    Eu credeam la fel ca Albionul - adica mai degraba ,,se duce dracului!"
                                     Om vedea ..vorba orbului!!!



                         

Aurel Rogojan:

Aurel Rogojan: Viktor Orban şi guvernul Ungariei sprijină “patrioţii români care cooperează cu Budapesta”

În timp ce, la Oradea, filiala Partidului Popular Maghiar din Transilvania (PPMT) Bihor a fondat Comisia pentru Apărarea Drepturilor Maghiarilor din Bihor, la Budapesta cotidianul “Nepszava” nu scapă prilejul de a insinua cât de periculos escaladează Crin Antonescu extremismul în Partidul Naţional Liberal, pe care medii politice de la Budapesta l-ar dori dezmembrat, iar coaliţia USL, spartă până la alegerile din decembrie.

Am alăturat cele două mesaje, primul din presa de limbă maghiară din România, pentru a nu lăsa neobservate nişte detalii, aparent minore, dar decisive pentru impunerea, consolidarea şi escaladarea unei teme în mentalul opiniei publice mai puţin avizate, dar interesate de pretexte care să poata fi invocate în detrimentul relaţiilor româno-maghiare – coordonarea, congruenţa şi focalizarea intenţiilor şi declaraţiilor politice cu propaganda şi acţiunea practică.

Înfiinţarea Comisiei pentru Apărarea Drepturilor Maghiarilor din Bihor a fost anunţată în ziua imediat următoare intervenţiei liderului Partidului Popular Maghiar din Transilvania, Laszlo Tokes, la recentul Congres al Partidului Popular European, unde acesta a declarat: “Partidul Popular Maghiar din Transilvania propune un astfel de program de descentralizare, de regionalizare, care va conduce la un sistem de federalism în România”. Numitul congres a avut loc la Bucureşti, declaraţia fiind făcută în Palatul Parlamentului şi într-o reuniune patronată de preşedintele României.

Pentru a oferi, cât de cât, o motivare a programului Partidului Popular Maghiar din Transilvania, “Uj Magyar Szo” – cotidian de limba maghiară editat la Bucureşti – îşi informează cititorii, dar şi atasaturile ambasadelor care monitorizează presa ori redactează rapoartele diplomatice, că respectiva Comisie ar fi chipurile motivată de acţiunile antimaghiare, care au avut loc în mod repetat, în ultima perioadă, respectiv de manifestările agresive. Despre care manifestări, unde şi când au avut loc sau cine au fost autorii, numitul cotidian nu suflă nici un cuvânt. Suntem, în schimb, avertizaţi că “(…) activitatea comisiei va fi sprijinită de specialişti voluntari”. Cine şi de unde vor fi aceşti “specialişti”, nu ni se spune.

În faţa tainei, nu ne rămâne decât certitudinea că nu sunt militanţi ai partidului respectiv şi nici activişti ai unor organizaţii neguvernamentale. Sunt “specialişti”. În ce anume? În conceperea şi lansarea de provocări şi diversiuni, drept pretexte ale acţiunilor extremiştilor unguri care au depus jurământ să sfărâme unitatea şi indivizibilitatea teritorială a României? Se va găsi cineva să ne admonesteze că nu trebuie, cei mulţi şi neavizaţi, să le ştie chiar pe toate. Dar este oare suficient să ne încredem în “cunoaşterea strategică avansată, amplă şi profundă” a simţurilor secrete ale statului român, din moment ce ele abia de acum înainte îşi pun problema “creării unor aparate puternice de cunoaştere, pentru a putea preveni, pentru a beneficia de oportunităţi, pentru a înţelege mersul naţiunilor într-un viitor marcat de multe provocări”?(www.sri.ro, 18.10.2012)

Întrebarea îşi are rostul ei. O analiză a academicianului Dinu C. Giurescu (cotidianul.ro, 18 martie 2012) atrage atenţia asupra trendului accelerat al manifestărilor, explicite în scop, ale neorevizioniştilor unguri, după cum urmează: 10 între 1996-2000; 9 între 2001-2004; între 2005 şi 4 iunie 2011 – 88. Total 107. După data la care se închide evaluarea, între 4 iunie 2011 şi până la zi (19 octombrie 2012) rezultă a fi avut loc alte peste 100 de asemenea manifestări. Adică într-un an şi patru luni, cât în 16 ani anteriori! Oricine, chiar şi neavizat, realizează ce se întâmplă.

În a doua jumătate a anului în curs, nu poate rămâne neobservată frecvenţa mesajelor agresive, de genul: “Politica de asimilare a maghiarimii din România se continuă de 92 de ani încoace” (Laszlo Tokes), “Noi dorim o Românie federală, o Transilvanie regională, un Partium autonom”, Manifestul de la Baia Mare care instigă la intoleranţă etnică: “Maghiari, nu vă amestecaţi cu românii!”, declaraţia ambasadorului Ungariei la Bucureşti: “Autonomia e singura soluţie de compromis, o vom obţine!”, “Ocupanţi români, căraţi-vă!”, mesaje în limba maghiară, postate pe YouTube, prin care se cheamă la eliberarea Ardealului cu arma în mână, şi videoclipuri cu tineri în uniforme ale Gărzii Maghiare care se antrenează în acest scop. Unde altundeva decât în Tabăra Tineretului Maghiar de la Borzont-Harghita! O tabără sponsorizată, al patrulea an consecutiv, din bugetul consiliului judetean.

Anterior celei mai recente lansări în media a temei extremismului românesc, pe 8 octombrie a.c., premierul Ungariei, Viktor Orban, a dat tonul, exprimându-şi preocuparea în legătură cu riscul apariţiei unor tendinţe politice naţionaliste în România, după cum a transmis Agenţia MTI, de la Budapesta până la Vladivostok şi Los Angeles.

Cu ocazia Conferinţei Rezistenţei Ungare (MAERT), desfăşurată la Budapesta, Orban a declarat că Guvernul ungar are toate motivele să fie preocupat în legătură cu evoluţiile politice din România, dat fiind că, ani întregi, nu au existat mesaje politice de genul celor de acum. Potrivit MTI, Orban a declarat că Guvernul ungar îi susţine pe patrioţii români care cooperează cu minoritatea ungară şi cu Budapesta. Conferinţa Rezistenţei Ungare (MAERT) este reuniunea anuală a politicienilor de etnie maghiară din ţările vecine cu Ungaria. Aşadar, politicienii români de etnie maghiară fac parte şi dintr-o mişcare de rezistenţă. Rezistenţă la ce?!

Dacă este pozitiv sau nu faptul că liderul naţionalist- radicalilor unguri, acelaşi cu premierul Ungariei şi stăpânul extensiilor subversive ale serviciilor sale secrete în România, vorbeşte despre “patrioţii români care cooperează cu (…) Budapesta”, ar trebui să aflăm de la autorităţile naţionale de securitate. Acelea chemate, prin litera şi spiritul Constituţiei, prin forţa legii, să nu îngăduie nici unui cetăţean român să decadă la condiţia cozii toporului care-i ameninţă patria părinţilor, copiilor şi fraţilor.

•