Rusia: un urs aflat sub controlul cui? foto lithuaniatribune.com
Situaţia actuală din Ucraina ne impune obligaţia de a ne pune serioase semne de întrebare legate de comportamentul unui actor internaţional precum Federaţia Rusă. Deşi aceste întrebări reclamă un răspuns speculativ – în lipsa unor informaţii credibile din interiorul structurilor de decizie ruseşti – ele sunt, în egală măsură, plauzibile, în lipsa unui răspuns credibil al Kremlinului în legătură cu amestecul Rusiei în conflictul dintre forţele guvernamentale ucrainene şi rebelii proruşi.
Inevitabil, cea mai logică întrebare este: este implicată direct Federaţia Rusă în conflictul din Ucraina? Legat de această întrebare, mai apar câteva: Cum şi de ce, cine supervizează acţiunea militară?
Vom formula, în continuare, două scenarii posibile în situaţia în care se confirmă escaladarea conflictului din Ucraina prin implicarea armată a Federaţiei Ruse, fapt confirmat deja printr-o multitudine de surse credibile (NATO, Departamentul de Stat al SUA etc.).
Scenariul 1: Rusia agresor şi invadator conform dreptului internaţional
Dacă pătrunderea unor trupe ruseşti în Ucraina de est este supervizată de Kremlin, atunci Vladimir Putin şi administraţia sa ar trebui să devină, inevitabil, agresori, în baza dreptului internaţional şi convenţiilor internaţionale, iar această situaţie poate fi considerată invazie.
Mai mult, în acest caz, politica externă a Rusiei de după Războiul Rece este pusă într-o nouă lumină, în ceea ce priveşte motivaţiile reale ale parteneriatului cu Occidentul şi asupra dorinţei reale a Moscovei de a se transforma dintr-un rival politic şi ideologic într-un actor favorabil sistemului occidental, sistem bazat – de bine, de rău – pe democraţie, drepturile omului şi economie de piaţă.
În acest caz, Federaţia Rusă ne apare ca autentica moştenitoare a URSS, nu numai datorită arsenalului strategic, dar şi prin modus operandi, în materie de politică externă şi de securitate. Mai mult, ea se transformă într-o adevărată fortăreaţă a neorevizionismului, care va încerca să coaguleze toţi adversarii globalizării susţinute de America şi Occident.
În condiţiile în care acţiunea din Ucraina este plănuită şi coordonată de Kremlin şi executată cu rigoare de eşaloanele militare, în baza unui calcul strategic menit să optimizeze poziţia de putere a Rusiei în plan regional şi global, politica externă a lui Putin se devoalează a fi de un cinism fără margini, bazat pe un realism aproape machiavellic. Credibilitatea Rusiei în politica internaţională devine una bazată exclusiv pe forţă, şantaj şi ameninţare cu forţa.
Sună familiar? Din păcate, da. Puterile fasciste din anii ’30 ai secolului trecut s-au manifestat aproape similar. La fel s-au comportat şi comuniştii sovietici, predecesorii lui Putin.
Sistemele totalitare (fie ele fasciste sau comuniste) au fost – şi există destule argumente în acest sens – regimuri mafiote, conduse de gangsteri internaţionali, legate profund de crima organizată. El au impus regimuri de teroare şi opresiune internă, chiar şi acea „omerta” specifică mafiei. Au stârnit, de la început, oroarea şi oprobriul statelor civilizate ale lumii – a acelei opinii publice internaţionale incipiente în care credea Woodrow Wilson – şi dorinţa acestora de a le combate, iar în final s-au prăbuşit în praful istoriei.
Democraţiile au reacţionat aproape similar şi atunci ca şi acum, încercând să evite, până în ultimul moment, un război catastrofal, dar s-au angajat cu toate forţele lor în distrugerea acestor regimuri în momentul în care nu a mai fost nici o cale de a menţine pacea.
Aceasta este o lecţie a istoriei de care ar trebui să ţină cont orice lider naţional, înainte de a-şi antrena ţara în aventuri internaţionale.
Nu putem spera decât că un război mondial nu va avea loc, în ciuda tuturor scenariilor pesimiste cu care ne confruntăm astăzi. Se poate crede că astăzi nu se mai poate ajunge la un asemenea rezultat datorită pericolului holocaustului nuclear, dar care va fi limita până la care NATO va putea accepta condiţiile unei Rusii asertive şi revizioniste?
S-ar putea ajunge, mai plauzibil, la un nou război rece, dar care va fi limita până la care Rusia ar mai putea suporta un nou asemenea conflict, ţinând cont de faptul că este mult mai slabă decât Uniunea Sovietică?
Scenariul 2: Rusia a pierdut controlul asupra ruşilor angrenaţi în conflictul din Uraina
Un alt scenariu la fel de sumbru este legat de posibila pierdere a controlului de către administraţia Putin asupra avenimentelor din Ucraina. Putem presupune şi nimeni nu ne opreşte să o facem că Putin a încercat, la început, să contrabalanseze influenţa din ce în ce mai mare a Occidentului în Ucraina, în baza unor scenarii pregătite temeinic din timp.
Putem crede că obiectivele iniţiale ale Rusiei, pe termen scurt, erau ceva mai modeste: anexarea Crimeii, destabilizarea Ucrainei prin formarea şi susţinerea unei insurgenţe militare în Ucraina de est: rebelii proruşi. Logica este una realistă, bazată pe obţinerea de avantaje relative faţă de rivalii internaţionali, Statele Unite şi Uniunea Europeană. Însă, odată începută secvenţa de evenimente din Ucraina, s-a pierdut de fapt controlul centralizat asupra rezultatelor. Unităţi militare ruseşti, comandanţi militari regionali sau chiar politicieni locali au scurtcircuitat lanţul de comandă şi control asupra forţelor armate ale Federaţiei Ruse aflate la frontiera cu Ucraina.
Propaganda de tip sovietic care a acţionat asupra multor cetăţeni ai Rusiei timp de decenii i-a făcut să vadă evenimentele de la Kiev ca parte a unei conspiraţii fasciste îndreptate împotriva naţiunii ruse. Din solidaritate cu rebelii proruşi din Ucraina, elementele deja menţionate au preluat iniţiativa, nemai aşteptând – în multe cazuri – acordul Kremlinului pentru acţiuni dincolo de frontieră.
Nu susţinem că Federaţia Rusă nu este implicată deloc de la nivel central, ci doar că viteza şi amploarea evenimentelor i-a luat pe decidenţii ruşi (administraţia Putin) prin surprindere. Putin a fost prins într-un angrenaj din care singura ieşire a fost susţinerea cauzei rebelilor proruşi printr-un discurs patetic reclamând istoria comună a ruşilor şi ucrainenilor, artificialitatea Ucrainei şi dorinţa sa de a repara erorile istorice care au urmat desfiinţării URSS.
Acesta a fost mesajul pentru interior, având ca ţintă cetăţenii şi etnicii ruşi şi rusofoni, încă profund nostalgici după „epoca de aur”.
Pe de altă parte, mesajul pentru exterior este unul bazat pe proverbiala negare specifică retoricii sovietice, dar şi pe acuzaţii îndreptate împotriva occidentalilor cum că s-ar amesteca în treburile interne ale Ucrainei şi ar fi susţinut lovitura de stat de la Kiev din februarie 2014.
Dacian Duna*
9 sept 2
